Despre ”finding The One”

Eram odată la metrou în București, într-o dimineață liniștită cu oameni grăbiți. Lumea era într-o forfotă în jurul meu, cu ochii mijiți, în ecranele telefoanelor, sau cu căștile în urechi, fiecare om adâncit în propriile gânduri și griji. Mergeam și eu într-o direcție, cu ei, și erau așa mulți oameni, un vârtej de ei, că m-am oprit (ca-n filme). M-am oprit pentru câteva zeci de secunde, și oamenii tot treceau în valuri, cu sute de trăiri și sentimente pe lângă mine. Mi-a trecut din nou gândul acesta prin cap, că printre atâtea suflete …. total necunoscute… cum putem să avem pretenția, sau să visăm să-l găsim pe cel pereche? 

Trăim cu conceptul sufletului pereche, inoculat nu știu de cine (greci, parcă), dar cam depășit, din punctul meu umil de vedere. Sunt atâția oameni pe această planetă, încât din miliarde, șansele de a ne întâlni ”jumătatea” sunt mai mici decât câștigul la Lotto. Iar asta dacă nu luăm în considerare că aceste ”jumătăți” … nu prea există. Cred, în schimb, că oamenii se completează, că oamenii au nevoie de alți oameni, dar să urmărești în van un ideal de ”jumătate” e o pierdere de timp. Îmi și imaginez, cum caută oamenii produsele la cumpărături, ceva similar: ”Oare tu ești jumătatea mea? Nu? La o parte! Dar tu? Tu ești?” Cred că ne ancorăm suuuuper mult în mentalitatea asta care ne orbește, și care, în timp, devine o frică: Ah, dar dacă nu-mi găsesc sufletul pereche? Iar treaba asta cu jumătatea mă cam zgârie pe ochi! 🙂 Mie îmi place să-i spun complementaritate, simbioză, armonie.

Bine, ce știu eu? Am doar 24 de ani și sper că drumul vieții mi-e așternut lung înainte. E posibil ca unii oameni să se ”găsească” prin noroc, coincidențe, sau altceva, dar … să fim sinceri, pentru câți chiar se întâmplă să fie ca într-un vis, sau ca într-un film Disney cu prinți și prințese? Așa ziceam și eu. Perspectiva mea e că Alesul, sau Aleasa, sunt persoane fluide, și sunt, așa cum se traduce, ”aleși”. Noi alegem ca ei să fie oamenii cu care vrem să împărțim un viitor, și nu ne mai gândim ”Oare câte alte astfel de alegeri ratez dacă aleg asta?” Mi se pare că oamenii sunt nefericiți când se lipesc de ideea asta, așa că dincolo de căile necunoscute ale destinului, noi alegem cu cine ne petrecem viața.

Alegem, la bine și la rău, și încercăm zilnic să construim, să respectăm, și să iubim omul de lângă noi, și dacă asta nu e de ajuns … nu e capăt de veac. Uneori pur și simplu nu merge, dar lumea tinde ori să facă o dramă din asta, ori să se lege cu lanțuri de o relație nesănătoasă. Ne e frică să rămânem singuri, clar, și atunci riscăm și facem lucruri nechibzuite. Dar … poate că totuși nu trebuie să fie așa. Poate că există o altă cale. 🙂

Promisiunile uneori nu țin, și asta este.

Dacă nu există un singur ales, o singură aleasă, ci mai mulți, în diverse etape ale vieții? Nu știu … oare chiar se termină funia dacă la un moment dat, doi oameni care s-au potrivit reciproc, ajung să se îndepărteze, să nu mai reprezinte unul pentru celălalt ceea ce a fost odată? Deloc! Viața e o serie de experiențe, iar cele amoroase fac parte din ele (cu eșecurile și succesele lor). ”The One” poate purta chipul mai multor oameni, până când ajunge să fie doar unul, ultimul, cel mai bun. Scopul ultim e să fim fericiți, și asta e cam cel mai important lucru … restul, societatea, standardele, nu prea contează. 

Nu e cazul, deci, de disperare, de rămas singuri n-o să rămânem. Toate la timpul lor, și cu lecțiile și emoțiile corespunzătoare, diferite pentru absolut noi toți. Astfel, răspunsul meu la întrebarea din titlu este: Nu găsim persoana ”The One”. O alegem, nu apare ”The One” în mod implicit, ci ea devine ”The One”. 

P.S. Ar fi ceva să fim The One pentru noi, iar oricine vine din urmă, să fie ”The Second One”. Ce ziceți? 🙂