Dalí, un geniu, un corn de rinocer și vise tehnicolore

Ca să pot scrie ceva despre Dalí, am încercat să-mi suprarealizez mintea pe diverse pânze colorate și aberante, ca mai apoi să scurg două-trei cuvinte din ele. Evident, nu mi-a reușit. Așa că mă descurc cu ce am. V-am promis de ceva vreme că o să vă povestesc despre Jurnalul unui Geniu, una din cărțile scrise de Salvador Dalí, și iată-mă.

În ultimii 2-3 ani mai multe lucruri mi-au stârnit interesul mai persistent asupra artei (picturii, îndeosebi) și artiștilor din spatele ei: de la vizitat galerii în muzee, la văzut filme, și, acum, citit cărți. Mă întrebam oare cum va fi să citesc o carte de Salvador Dalí, și eram nerăbdătoare. Omul a scris și alte cărți, printre care poate una mai importantă ar fi Viața secretă a lui Salvador Dalí sau romanul Chipuri ascunse. În sfârșit, pot spune că a fost o experiență cam plictisitoare, neașteptată, incitantă, și pe care nu o voi repeta curând. Foarte curând, cam deloc curând.

Jurnalul îl prezintă pe Dalí în Port Lligat, între anii 1952-1963 (Dalí s-a născut în 1904), petrecându-și timpul alături de soția sa, Gala, pictând, sau mergând la diverse evenimente (se prezintă pe sine, de fapt). Pe scurt: N-am învățat nimic util la nivel personal din cartea lui Dalí. Pe lung: Am învățat totuși mai multe despre el și picturile lui, precum și relația cu idolatrizata, lumina stelelor și a soarelui, zâna zânelor, Gala.

Pe bună dreptate, Salvador Dalí e (a fost? e?) un narcisist. E comic în felul lui, și la începutul cărții acest narcisism combinat cu un umor negru și pe alocuri, aberant, satisface curiozitatea cititorului. Mai apoi, când trece în grotesc și în a-și lăuda piedestalul construit chiar de sine, devine agasant și după cum am spus, plictisitor… Am înțeles, Salvador, tu ești salva, tu ești dor, tu ești totul. Mă predau.

M-a amuzat mult cum mereu se punea în comparație cu alţi filozofi, alţi pictori, muzicieni, criticându-i pe majoritatea. La sfârșitul cărţii există chiar și un tabel întocmit de Dalí prin care dă note, pe diverse criterii, unor pictori: cele mai mari note le au Leonardo da Vinci și Vermeer (pe care cred că îi admira mult). În afară de unele elucubraţii aruncate pe alocuri, uneori, Dalí oferă și sfaturi subtile despre diverse tehnici de pictură, un lucru care mi se pare interesant, cel puțin pentru cineva care ar studia Artele. Tot subtil cumva, face remarci și ironii la adresa regimurilor politice, nu doar spaniole, ci și germane si ruse (referiri si ironii pentru lui Stalin, Hitler).

Nu neg geniul lui Dalí, dimpotrivă – cred că e un țicnit bun și jumătate, și de asta avea nevoie suprarealismul ca să ia amploare. Poate că într-adevăr, așa cum zice și el, Salvador a fost un ”salvator” al artei când totul părea că stagnează, și ceea ce a creat e indubitabil ”diferit”. Uneori încă mă blochez în ce punct consideră oamenii (sau criticii) că ceva diferit poate fi ridicat la nivel de artă, dar hey, până și personalitatea lui Dalí a fost o artă, nu doar ce crea el. O artă … excentrică, desigur, și nu sunt sigură dacă intenționată sau naturală. Poate că totuși era de adevăratelea, având în vedere că el, chipurile, nu se considera un pictor bun, dar asta pentru că era prea inteligent. 🙂

În mod cert, lui Dali îi place confuzia, care aș zice că pentru el e un amestec de extravaganță, mister și certitudine (și al naibii că îi plăceau și banii, nu degeaba Andre Breton i-a zis „Avida Dollars” – anagramă de la numele pictorului, care e sugestivă – avid după dolari?) . E interesant omul tocmai pentru că ce scoate pe gură e atât de ”nepotrivit”, încât incită uimire și amuzament. În videoclipul indicat aici, unde moderatorul menționează de Jurnalul unui geniu, se consideră, la vârsta aceea, cel mai mare pictor al ”zilei de azi” – mai tânăr decât la vârsta unde voia să trăiască mai mult, dar să picteze mai ”rău”. (de mai sus)

O ultima vorbă și închei: Dalí a iubit viața, a iubit să picteze, si a iubit-o pe Gala. (mult, mult, Gala mereu e prima în orice propoziție a lui)

Oricât de controversat ar fi geniul său, si uneori neînțeles în viața lui (n-a fost cel mai „cuminte” om în viață), picturile sale sunt încărcate de un simbolism greu, de redarea viselor lui tehnicolore freudiene si o lumină care pare cumva divină, inspirată. Incontestabil, a lăsat o urmă în această lume, o urmă cum unii nici măcar nu visează să o facă. Știți, sunt acei oameni care nu visează, acei oameni care visează, si Dali, care pictează ce visează. Cu toate că Jurnalul unui geniu nu este atât de genial, nu știrbește din valoarea lui Dalí ca artist. Picturile pe care le-am pus eu aici sunt doar câteva din frumusețile pe care le-a pictat, niste superbissime daliniene la fel de captivante precum îl obseda perfecțiunea cornului de rinocer pe artist. Le puteți admira în voie aici, spre exemplu.

Pe www.salvadori-dali.org puteți găsi resurse hăhăăăăă despre Dalí, de la videoclipuri, interviuri și desigur altele. Merită aruncat un ochi curios. 🙂 Andy Warhol a realizat și el un documentar de 25 de minute cu Dalí, dar din păcate nu l-am găsit nicăieri. 🙁 Un alt documentar, aici. Am scris despre filmul „Little Ashes”, „Un chien andalou” și „Destino” aici.

Citate din Jurnalul unui geniu: