Cum am învățat să vorbesc în public

Ești în fața ușii, iar dincolo de ea oamenii te așteaptă să te asculte. Dar ți-e frică și ți s-a uscat gura, deși tocmai ai băut un ocean. Te-ai întoarce, ai prefera să te înghită pământul sau să te calce un elefant decât să deschizi naibii ușa și să spui ce ai de spus. Cunoscut? Am fost acolo. Am trecut de ușă! 🙂 Așa că articolul acesta sper să îndeplinească două scopuri: încurajare și atingerea motivului din spatele fricii de vorbit în public. Din învățăturile mele, să zicem că am devenit un ”speaker” (Doamne! EU?) decent și vă pot spune că, precum orice treabă, ”it is all in our heads”.

M-am făcut de râs. De multe ori. Dar și de multe ori mi-a ieșit. Aș vrea să cred că momentele de eșec le-au susținut pe cele de succes, cu toate că nu vedeam asta în momentul respectiv. Desigur, experiențe de ”teatru” în clasă și prezentat proiecte la școală am avut, dar niciodată nu le-am considerat ca exerciții de vorbit în public. Doar … existau. Și nici nu m-am înscris în cluburi de dezbateri sau vorbit în public, mi-a fost prea teamă.

Totul a început (cu adevărat) acum 5 ani, când trebuia să promovez un proiect educațional pentru liceeni (eu fiind la facultate, anul 1). Bineînțeles că m-am opus vehement, pentru că datoria mea era să mă ocup de bugetul proiectului și nicidecum să le vorbesc unor puștani despre ce bine ar fi dacă s-ar înscrie. Spiritul de echipă a triumfat și iată-mă în fața acelei uși pe care trebuia să o deschid. Inima voia să îmi părăsească îndoielnicul corp, pentru că presiunea era prea mare. Dar ceva m-a făcut să intru și să îmi spun poezia. M-am înroșit, m-am rușinat, dar am răsuflat ușurată. Apoi am repetat șovăiala de câteva ori … până când … șovăiala a devenit obicei. Stăteam de vorbă cu liceenii – una din cele mai pretențioase audiențe, oameni care nu suportă să le spui orice prostie, pentru că nu te ascultă – și părea că m-am obișnuit.

Sigur. Până când am fost mai mult propusă decât întrebată să țin nu știu ce discurs în Aula Magna la Universitatea de Vest despre experiența mea de coordonator de proiect. Suna bine – mai puțin pentru momentul în care eram acolo. Mi-am scris discursul pe o foaie, l-am citit de 1000 de ori să-l memorez, mi-am scris și GLUMELE inclusiv (da, că mai râdeau colegii de mine) și zici că aveam pinteni în talpă. Mă treceau frisoanele, nu puteam să mănânc nimic, stomacul voia și el să urmeze inima – afară din corp. Am urcat însă pe scenă și mi-am făcut treaba. Am încurcat o glumă… dar să zicem că n-a fost tragic.

Iar de-aici și până la ”am devenit un *speaker* decent” a urmat un drum nebătătorit, dar care m-a transformat, cu zeci de conferințe și evenimente și training-uri la care am mers ca un apostol. Glumele acum îmi vin ceva mai ușor și fără neapărat a le gândi înainte, nu mi-am mai scris discursurile de multă vreme și per total, pare-se că lumii îi place de mine. Mă descurc cu puțina carismă ce o am. Nu sunt o oratoare înnăscută, știți că sunt unii oameni ca Florin Piersic, de exemplu, care sunt și buni povestitori sau oameni care folosesc tehnici de NLP și alte cele care evidențiază unele cuvinte în timp ce vorbesc doar ca să atragă atenția asupra lor etc. Eu nu sunt așa. Sunt destul de naturală și confortabilă cu greșelile, dacă le fac.

Să știți totuși că acum 10 ani niciodată nu m-aș fi gândit că EU o să am curajul și o să POT să fac asta. Nici nu îmi închipuiam, mi-am anulat din start posibilitatea, pentru că nu vedeam vreo șansă. Eram foarte timidă și mi se părea că mai bine scriu, decât să vorbesc. (mai cred asta câteodată:P) Așa că dacă vreodată vă gândiți ”vorbitul în public? nah, nu e pentru mine!” ați putea fi surprinși. Sunt unii oameni care, într-adevăr, pare că s-au născut cu talentul acesta, și sunt și cei ca mine, care îl învață. Mult exercițiu și considerabilă practică (dar și feedback cinstit din partea celor din jur) pot ajuta enorm!

Toate acestea m-au făcut să mă întreb, de fapt, ce stă în spatele glosofobiei? (termenul pentru teama de a vorbi în public) Să fie audiența, faptul că suntem judecați, că suntem nesiguri și nepregătiți, că nu avem încredere în noi? Deși este, aparent, pe locul 13 din lume într-un top al fricilor, propun că glosofobia are rădăcinile în umilință. Unul din cele mai groaznice lucruri din această lume e să fim umiliți, fizic sau verbal, ni se reduce parcă demnitatea umană… iar vorbitul în public este o metodă foarte ușoară de a ne face de râs, deci să ne umilim. Așadar tind să îndrept acul spre RUȘINE. Ne e teamă să nu ne facem de rușine, să râdă lumea de noi. Nu e așa? 🙂 Identificăm întrebări precum ”Dar dacă mă fac de râs? Dacă lumea o să râdă de mine?” – cred că sunt printre cele mai frecvente.

Știți și voi ce urmează să vă spun – cel mai bun mod de a scăpa de asta e a fi confortabil cu ”rușinea”, cu neobișnuitul. Credeți că mai ține minte cineva acum 4 ani că am încurcat o călugăriță cu șaorma într-o potențială glumă? În afară de mine și voi care citiți acum, probabil că nimeni. Deși pe atunci mi se părea că e sfârșitul lumii, iată că încă sunt vie. Cu cât suntem mai relaxați când vine vorba despre a ieși din zona de siguranță, unde e bine și călduț, cu atât suntem mai elastici și flexibili la provocări. Nu spun acum să ieșim să ne dăm în stambă, desigur :))) e o diferență între a fi penibil și a te face de râs, uitați-vă la TV în fiecare zi și veți vedea cele mai bune exemple de neurmat. Dacă vă ajută, iată o metaforă:

Să spunem că abilitatea noastră de a ieși din confort și a fi senini cu privire la potențiale eșecuri este ca o plasă de prinși pești. Cu cât plasa asta e mai mică, cu atât ne vom mulțumi cu pești mici și mijlocii, căci câți pești mari încap într-o plasă de dimensiuni reduse? Și direct proporțional în celălalt sens, cu cât e mai mare plasa, cu atât vom avea de mâncat pentru tot restul vieții, vorba vine. :)) Și e valabil nu doar pentru vorbitul în public, dar acesta e meniul zilei momentan.

Ce ziceți, sună rezonabil?

Degeaba sună, pentru că practica e mai dificilă, nu? 🙂 Într-adevăr, din păcate sprijinul venit din partea celor dragi nu este de foarte mare ajutor. În van ne spune lumea ”o să fie bine, ai încredere în tine!”, pentru că până nu o facem noi singuri pe pielea noastră, același pitic va dansa kalashnikov pe creierul nostru. Și degeaba participăm la o mie de training-uri dacă nu și ne expunem acolo, pe ”scenă”, oricare ar fi aceea. (mi-am luat notițe și notițele cum să fac x, y, ce să fac cu corpul, unde să mă uit etc. și totuși, până nu am experimentat asta, în repetate rânduri, nu mi-a fost de prea mare ajutor. Dar e bine să ai și o teorie oarecare, desigur, e un punct de start, nu zic. 🙂 ) Însă la final, e o luptă cu propriul nostru cap, nu altceva. Iar piticul acela poate vorbi pentru totdeauna, sau tăcea pentru totdeauna. 🙂 Este exact alegerea noastră.