Când ești foarte prezent într-un moment, când absorbi prin toti porii senzațiile și minunea faptului de a fi viu, poți călători înapoi în acele locuri deja imprimate pe filmul amintirilor. Ați încercat?
De exemplu, verile de la sat cu miros de Bega, cu încercările timide de înot și ocazionalul călcâi atingând o urmă de balegă de vacă în apă. Momentul clasic al primului banchet și al terorii coafurii oribile care a ieșit din mâinile coafezei ce nici măcar nu s-a străduit. Primul sărut lipicios și ratat cu cineva care pretindea că mă place. Era Converșilor pe care îi simt și acum în felul în care mă strângea calapodul, dar hey, erau cool. Panica totală a zilei în care mi-a venit menstruația și am rugat-o fierbinte pe mama să nu-i spună tatei, că îmi era rușine. Plăcerea absolută a cititului feroce de cărți care mai de care, dar mai ales al Almanahului de la Agenda.
Mă pot întoarce în trecut, la masa bunicilor mei din camera principală, unde ne jucam Nu te supăra frate cu bunica și sora mea. Pot simți din nou forma de popice a pieselor, acel plastic colorat. Bunica stă cu o mână sub cap și se gândește – oare la ce? – ce mutare sa facă, dacă ne lasă să câștigăm sau nu? O privesc din ochianul tunelului memoriei cu nostalgie, aproape că îi văd pistruii portocalii de pe față și mi-aș dori să-i strâng mâna, dar în acest tip de călătorie asta nu e permis. Nu poți decât retrăi temporar scenele înregistrate din filmul vieții. “I’ll take that” sau … mă mulțumesc și cu asta.
Ce ființă bizară e și omul din zilele noastre, să vrea să trăiască în trecut! De fapt, nu asta e problema – problema e că trecutul e singurul loc unde omul a fost cu adevărat PREZENT înainte să înceapă tăierea atenției cu foarfeca tehnologiei și ai lamelor algoritmilor: țic țac, puțin câte puțin.
De exemplu, zilele când veneau nașii la noi acasă și se jucau Cruce cu părinții mei, mirosul de bere în paharele de sticlă cu filigran opac și râsul inimos al nașei Hilda. Nu aveam nimic altceva de făcut decât să fiu atentă. “Roșu e tronful” și deși nu înțelegeam jocul, mama mă lasa uneori să pun eu cartea ei jos.
Totuși totuși totuși!... they don’t make them like that no more – muzica, filmele, hainele… Mă întrebam deunăzi cum era să vezi în ’99 pentru prima oară la cinema filmul Matrix. Cred că le-a luat mințile celor din public, de n-au mai văzut aşa ceva! Sentimentul acela de primă dată, când puteai fi mirat de ceva wow, când tehnologia nu era o amenințare, ci o explorare. Sigur, eu eram copil atunci, dar aproape aproape aproape că îmi pot imagina o amintire care pentru mine nu a existat. O nostalgie falsă, o călătorie în timp imposibilă, dar a cărei fantomă îmi îndoaie uneori colțul minții.
Îl înțeleg pe Ion Creangă cu ale sale reminiscențe din copilărie: acolo am plutit cu toții într-un nor de inocență și oarecare veselie, pentru că nu era nici o mână care să ne răpească acele clipe. Mai puțin mama care ne striga în casă la 8 seara, deși noi mai voiam să stăm puțin, să stăm puțin… asfaltul era fierbinte, scunsa era în toi, dar disciplina ne chema înăuntru. Acum pot să stau cât de mult vreau, dar strada e goală și nimic nu mai e la fel. Oarecum, asta e ok, dar am pierdut ceva fundamental între timp: superputerea prezenței, atenției, sau a plictisului, cu prețul hiperproductivității.
Când a fost ultima dată când v-ați plictisit recent? Fără muzică în căști, fără un podcast la duș, fără alte distrageri. Şi când a fost ultima oară când ați călătorit în timp? 🙂 În felul descris mai sus. Închideți ochii și … încercați.
