Iată-mă pe punctul de a împlini 18 ani. Nu ştiu exact ce înseamnă asta. Şi nu în sensul că o să devin mai responsabilă sau că o să am alte priorităţi. Responsabilă am fost întotdeauna şi priorităţile mi le`am ales după cum am vrut EU.
În “Drepturile Copilului” se specifică faptul că până la 18 ani eşti considerat un copil. Apoi..treaba ta. Şi asta, pentru mine, nu sună deloc incitant.
Parcă aş părăsi o lume printr`o poartă fluidă a timpului, îndreptându`mă spre necunoscut; şi nu pot să fac nimic, sunt legată la mâini şi la picioare. Mă duc ca un magnet spre ţintă. Anticipez oarecum “ruptura” şi simt că înnebunesc numai când mă gândesc.
De asemenea, este foarte posibil să exagerez, şi ca totul să se petreacă strict în mintea mea. ( mă îndoiesc )
Nu ştiu dacă e vorba de o schimbare … sau de o pierdere .. ca şi când aş pierde ceva. Poate inocenţa, copilăria pe care o las în urmă .. poate.. cine ştie ?
De fapt, sentimentele mele sunt destul de contradictorii în privinţa vârstei de 18 ani. Nu prea pot să spun că nu vreau să am 18 ani. Regret că sunt negativistă sub acest aspect, dar e ceea ce simt. Stau în cumpănă şi în neputinţă, cum s`ar zice.
Nu`mi pasă foarte mult că pot, dpdv legal, să`mi iau carnetul pentru condus sau că pot să fac ce vreau. Consider că treptat, de`a lungul acestor ani, mi s`a acordat atâta libertate de câtă am avut nevoie ( bine, uneori chiar mai puţină, da` mai exista şi excepţii peste tot ) şi cred că aşa e cel mai bine. Aş modifica puţin zicala “ce`i prea mult strică” şi aş zice: “ce`i prea mult oferit deodată strică”. Doar că nehotărârea şi sentimental inconfortabil ce sălăşluieşte în mine … mă apasă.
Asta gândeam cam prin vară, înainte să înceapă şcoala. De o vreme m`am calmat puţin, stau mai ok cu stresul de 18 ani, intensitatea trăirilor nu mai e aşa mare, da` un noduleţ acolo în gât tot mai am. Zilele astea m`am simţit foarte ca un copil, când veneam acasă pe la ora 4-5 după`masa şi mă culcam în sufragerie, la televizor, şi mama mă învelea în plapumă, şi eu mă ghemuiam acolo ( cum fac de obicei ), la cald, şi alintându`mă. O fi sindrom “pre-18-ani”. Poate sunt eu prea sentimentală. Nici măcar nu înţeleg de ce îi acord atâta atenţie, după cum spuneam mai sus … nu îmi este clar ce va fi “după”. Dar o să vă zic la momentul potrivit. N`o să încep să mă prostesc şi să fac lucruri copilăreşti doar ca să`mi petrec ultimele ceasuri ca şi copil … ( ce prostie ), pentru că asta pot să fac şi de`acum încolo, şi nu doar că pot să o fac, dar o voi şi face !