Luna apăruse de după cotitură ca o bucată de nachos aruncată într-un colț. Era acoperită cu o pânză de nori, părea ca un triunghi de cheddar, era și portocalie pe deasupra. Drumul se întindea deasupra noastră ca un covor gri-asfalt, o mătase alunecoasă în noapte.
Am lansat o întrebare la apă: Oare cum va evolua societatea din punct de vedere al relațiilor sociale în următorii 30 de ani? Am ales ca miez de pornire joaca nesupravegheată a copiilor azi, sau cel puțin ideea ei, pentru că în jur vedem azi mai degrabă o joacă foarte controlată, cronometrată, apretată. 🙂 Tot mai des îmi pare că adulții joacă roluri destinate altora – cum ar fi, parteneri de joacă sau de joc în sine (că doar trebuie să-ți ‘distrezi’ copilul). Poate că adulții nu trebuie să fie ‘totul pentru tot’, pentru asta există, firesc, copii și jocuri.
Nostalgia ne-a tras ca o pompă de sucțiune în trecut, recunosc, gândindu-ne cât de nestingheriți eram noi când eram copii. Ne jucam ore întregi afară, aproape nesupravegheați, aproape liberi, fără griji și stres, cu alți copii din jur. Scriu aceste rânduri așadar din perspectiva de fost copil, nu de părinte, este ușor enervant că trebuie să mă justific uneori pentru asta – de parcă dacă nu ai copii, nu poți să ai o părere despre societatea din jur, care, ce să vezi, include și copii!
Oare ce a cauzat această schimbare socială? Suntem mai bine conectați azi ca oricând (infrastructură, media), dar oare taman această evoluție urbană a determinat sporirea pericolului, de fapt? Nu mai există vreun câmp gol de joacă, traficul e intens (La Margina nici acum nu s-a terminat autostrada, drumul taie satul ca un chirurg într-o operație pe cord, oare acolo copii unde se joacă?), și pare că orice ‘modernizare’ nu ține cont de impactul social, doar de beneficiile economice, cu atât mai puțin impactul asupra… copiilor.
Așa că joaca nesupravegheată a copiilor din anii ’90 era dată de lipsa pericolelor și de firescul a ce era pe atunci, cu asta ne descurcam, sau de altceva? Totuși, a avut un rol pentru noi, ne-a învățat să ne umplem timpul cu alți copii, chiar să ne plictisim (în grup), să inventăm jocuri, să fim creativi, așadar, să căutăm activ prezența altora mici ca noi. Doar faptul că iubeam să citesc mă ținea în casă, altfel… voiam să fiu pe afară, chiar dacă afară uneori însemna doar în fața blocului. 🙂
Mă uit pe trotuarul străzii mele, abia e de un metru, mașinile sunt parcate de o parte și de alta. Clar, ne-am modernizat, dar parcă parcă s-a pierdut ceva esențial între timp. Cum va fi deci societatea peste 30 de ani? Încerc să am gânduri pozitive, dar nu reușesc. Încerc să mă încurajez zicându-mi că omul e un animal social, cu tânjire după o oarecare libertate, și că lucrurile poate vor fi mai bine. Dar să începem de la copii și bunăstarea lor, asta zic eu că ar trebui să fie primul gând.
_______
Această serie se vrea a fi un rezumat haotic și nestructurat al unor discuții pe care eu și soțul meu le avem la drum lung. E mai degrabă o trecere în revistă și o invitație la reflecție, fără ca vreunul din noi să aibă răspunsuri concrete. De aceea se numește ‘discuții’, nu concluzii. 🙂
