Și plouă, plouă, plouă …

… afară, dar nu şi în inima mea. Plouă în Timişoara ca la porţile lui Bacovia din cer, şi nu se mai opreşte, frăţioare, e de necrezut ! Cum adică, la jumătatea lui mai să fie aşa o vreme ? Nu ne-a slăbit deloc plânsetul simbolist din ceruri zilele acestea ! Nu în inimioara mea pentru că acolo nu are cum să ajungă ploaia. Nu vă mai ţin în metafore şi exprimări sensibile, spun direct: am fost vineri la Letters to Juliet. Vaaaaiiiiiiiiii ! Am plecat de acasă cu ideea că va fi doar o altă posibilă comedie romantică clişeizată bla bla. Deci m-am dus cu ideea că nu voi fi surprinsă. M-am înşelat, şi ce mă bucur ! A fost doar un film simplu, nu vă imaginaţi cine ştie ce, dar pe mine personal m-a impresionat, că şi lăcrimam la un moment dat pe-acolo, ca o pisică plângăcioasă. Să vă pove pe scurt …

Sophie ( Amanda Seyfried ) este un jurnalist de investigaţii, deşi îşi doreşte să şi scrie articole pentru ziarul la care lucrează, iar cel mai important e că ea crede în iubire şi în romantism. Are un iubit, Victor ( Gael Garcia Bernal ) căruia nu prea îi pasă de ea, e destul de ocupat cu afacerile lui italieneşti. Circumstanţele fac ca cei doi să ajungă în Verona. Ştiţi, mirifica Verona. Aici, fiecare îşi vede de treaba lui, astfel Victor se duce la licitaţii de vin, învaţă reţete noi de paste etc. Sophie, în schimb, descoperă un lucru interesant în Verona: un loc în care femei din întreaga lume vin cu scopul de a cere un sfat de la Julieta shakespeariană. Evident, ea nu mai există, dar răspunsul la toate scrisorile adunate peste zi îl dau nişte femei, secretarele Julietei. Sophie se hotărăşte să le ajute şi cum-necum, descoperă într-o zi o scrisoare pierdută în acel zid. Romantica fată decide că acea femeie, Claire ( Vanessa Redgrave ), merită un răspuns pe care îl scrie chiar ea. Scrisoarea e veche de 50 de ani … iar problema lui Claire era că iubea un italian, Lorenzo, ( Franco Nero ) dar părinţii voiau întoarcerea ei la Londra. Neştiind ce să facă, îi ceruse un sfat „Julietei”, dar nu l-a primit niciodată.Sophie redactează o scrisoare foarte frumoasă ( la care, atunci când a citit-o Claire în final, am plâns ca o fraierică ) şi o trimite, acesta ajunge la destinaţie, Claire vine în Verona cu nepotul ei, Charlie, ( Christopher Egan ) dorind să îl întâlnească pe Lorenzo, reînviind amintirile din trecut. Claire şi Lorenzo ajung în final să se căsătorească, iar lucrul cel mai drăguţ e că ei formează un cuplu şi în realitate ! Gata, nu vă mai spun. 😛

Mi-a plăcut Amanda Seyfried, deşi nu e o actriţă frumoasă, are un „ceva” special care o face deosebită. Pe Vanessa Redgrave întotdeauna am considerat-o modelul ideal de femeie în vârstă, chiar şi de bunică. Mi se pare o femeie frumoasă, chiar dacă anii bătrâneţii şi-au lăsat de mult semnele pe chipul şi corpul ei. În rest, v-am spus, nu a fost ceva extraordinar, cei doi tineri nu prea se potrivesc unul cu celălalt, dar au fost drăguți.

În general, după ce urmăresc un film emoţionant, rămân aşa, în transă, şi înceeeep să mă gândesc la subiectul care m-a luat pe sus, peste puterea mea. Adevărul e că m-am şi lăsat. Cum să nu te laşi prins în mrejele iubirii ? Trebuie să fii chiar prost ( nu îmi retrag deloc cuvintele ) să nu ştii că iubirea e cel puţin unul din lucrurile pentru care merită să trăieşti pe Pământul acesta. Şi nu doar să nu ştii, dar să o şi negi, sau să o dispreţuieşti. Mie, când mă gândesc la iubire, mi se ridică părul de pe mâini şi curenţi fioroşi ( de la fiori, dragilor, de la fiori ) îmi trec prin tot corpul. În mintea şi în inima mea iubirea e atât de minunată, încât şi atunci când doare poţi vedea curcubeul prin ploaia cu soare. Ce poate fi mai frumos decât să iubeşti şi să fii iubit ? Îmi spuneţi şi mie ? Lăsaţi, nu e nevoie, vă zic eu: nimic. Să nu aud răspunsuri materialiste, că nu îşi au rostul. Ce bani, ce sex, ce interese … lăsaţi-le, fraţilor, că oricum nu vă puteţi cumpăra fericirea cu ei. Şi fericirea stă în iubire.

Eu de fiecare dată mă bucur când cineva îmi povesteşte despre iubirea lui / ei. Îi văd pe acei oameni înflăcăraţi, cu ochii luminoşi, strălucind de fericire şi mă molipsesc şi eu. Şi mă bucur din tot sufletul meu pentru că iubesc şi sunt iubiţi. Mă întristez, desigur, când îi întâlnesc pe aceia care dezamăgiţi o dată, aleg să renunţe pentru întotdeauna. Asta duce spre o altă discuţie în care nu mă antrenez acum. 🙂
Deci ! Nu treceţi prin viaţă fără să apreciaţi lucrurile care sunt valoroase cu adevărat. Ce contează ce fac alţii ? Ce contează ce zic alţii ? Urmaţi-vă inima, atunci când glasul iubirii strigă disperat după voi ! Pentru că, nu-i aşa ?, acela care nu a iubit vreodată, a trăit degeaba. Eu cred că oamenii nu îşi dau seama că vor îmbătrâni şi că vor muri, într-un final. Şi vor fi dureros de singuri, atunci când toate castelele de nisip se vor nărui. Doar iubirea dăinuie. Am, în caietul meu de citate, ceva scris de filosoful şi teologul Sf. Augustin, care spune – şi cu asta închei – atât de frumos, următoarele: ( e în engleză, hai că nu-i greu de tradus )
„Love is a temporary madness. It erupts like an earthquake and then subsides. And when it subsides you have to make a decision. You have to work out whether your roots have become so entwined together that it is inconceivable that you should ever part. Because this is what love is. Love is not breathlessness, it is not excitement, it is not the promulgation of promises of eternal passion. That is just being „in love” which any of us can convince ourselves we are. Love itself is what is left over when being in love has burned away, and this is both an art and a fortunate accident. Your mother and I had it, we had roots that grew towards each other underground, and when all the pretty blossom had fallen from our branches we found that we were one tree and not two.”
-St. Augustine

O melodie pe măsură, care m-ar trezi și din somnul adânc, găsită cu ajutorul Providenței numite Loryloo.