Odiseea lui Hugh Glass

Prompt ca o săgeată și proaspăt scos din cutia craniană, iată și banul meu legat de The Revenant, pomul lăudat al lui Leonardo diCaprio din anul 2015.
În primul și ultimul rând … ce naiba înseamnă „revenant”? Nu există o traducere mot-a-mot în românește, dar ar fi cumva “revenitorul”, cel care revine, după o absență lungă sau moarte. Titlu, de altfel, potrivit filmului (deși nu meritul acestuia, ci al cărții după care e inspirat). Bun, am lămurit-o și pe asta. 🙂
Povestea nu este foarte complexă, o echipă de expeditioniști vânători de blănuri și piei sunt atacați de o ceată de indieni la tabăra lor de lângă râul Missouri. Echipajul este astfel obligat să devieze de la ruta inițială și o ia pe drumul râului, acostând mai apoi pe unul din țărmurile sale. În pădurea de lângă popas, pornind într-un scurt drum de recunoaștere, Hugh Glass (Leonardo DiCaprio) este atacat de un urs căruia încearcă să-i riposteze… cum poate, aproape murind în această încercare. Fiul său și alți doi oameni din echipaj rămân cu el, în timp ce restul își continuă drumul, dar unul din ei (John Fitzgerald – Tom Hardy) îi omoară fiul și cei doi bărbați îl îngroapă de viu, lăsându-l în urmă. Hugh se chinuie să supraviețuiască, având un singur scop în minte: răzbunarea.

hugh glass

The Revenant mi s-a părut o odisee:
-tăcută, pentru că dialogul nu este un motor principal al filmului. Există atât cât trebuie, esențial și semnificativ. Pe alocuri, este amuzant, dar un umor din acesta amărât.
-rece – peisajul este unul montan, înzăpezit, cu viscol, ger, ape înghețate și copaci zgrunțuroși, goliți de suflare, cu trunchiuri groase care nu se închină 🙂 (un laitmotiv prezent și în film)
-crudă – cuțitul care sfârtecă pielea, glonțul care zboară creierii, craniul recent scalpat, peștele mâncat crud – imagini vii, violente, disperate, în îndârjirea pentru supraviețuire
-intensăcâte pot spune privirile… speranță, luptă, ură, cedare, durere, suferință, lăcomie, chiar IUBIRE –sunt redate febril prin ochii actorilor, fie ei indieni, bărbați, femei (privirea indiencei de la sfârșit transmite atât de multe…)
Cât despre Oscar-uri… Odiseea e nominalizată la vreo 12. 🙂 Dar nu acesta e cel mai important lucru, ba chiar e ultimul cel mai important lucru legat de film.

Sincer sincer mă pregăteam să nu-mi placă filmul și să mă impresioneze doar Leo (din nou, am citit o grămadă de comentarii, păreri, care mai de care mai “deștepte” sau aprobatoare). Chiar mi-ar plăcea să găsesc și un film căruia să-i dau cu un strop de hate, dar nu e cazul nici aici. Și ca să existe o oarecare structură în articolul acesta minunat, as dori să punctez câteva lucruri mai în detaliu, pentru că nu poți aborda The Revenant doar prin prisma lui Leonardo DiCaprio și cinematografie, fără sa vorbești despre coloana sonoră, Tom Hardy, simbolismul vieții și al morții.

Cinematografia

Mă întreb dacă a fost doar efectul “ecran mare la cinema”, dar constant m-am simțit de parcă am fost acolo, în spatele expeditionistilor, în bătaia puștii, mai puțin să mă nimerească o săgeată în inimioară. Multa lume laudă cinematografia lui Emmanuel Lubezki, și mă alătur și eu gurilor sparte care o fac. Imaginile sunt spectaculoase și însoțesc exemplar, prin crâmpeiele de natură înfățișate, drama personajelor. Filmarea a durat 9 luni din cauza condițiilor aspre (Temperaturi de -40C, filmări de doar 2 ore pe zi, pe timp de lumină, în British Columbia, Alberta – în Canada, majoritatea), dar a meritat totul. Să vezi picurii de apă din crengile înzăpezite cum clipocesc în atingerea solului, printre firișoare de lumină de la soare… pare simplu, dar e atât de frumos înfățișat. Cuvintele sunt de prisos, zău. În link-ul de aici puteți vedea niște fotografii extraordinare luate din film, lansate de 20th Century Fox. Unele le-am preluat și eu.

the revenant snow

Alejandro González Iñárritu

Omul ăsta nu a fost regizor toata viața lui și nici mie, toată viața mea, nu mi-a plăcut în mod deosebit de el. Babel sau Biutiful nu m-au impresionat până la lacrimi (nici măcar Biutiful, mai mult m-am enervat, deși știu de ce: refuzam mizeria de care mă temeam că e posibil să ajungă vreodată în viața mea, dar asta e altă poveste), dar mi-a atras, inevitabil, atenția, cu Birdman anul trecut (acum doi ani).
Sunt trei regizori mexicani care reușesc să aibă o contribuție importantă în arta filmului la nivel global, și anume Alfonso Cuarón și Guillermo del Toro. Iar al treilea este, negreșit, Iñárritu – as spune cu cea mai bună convingere dintre ei trei. (Gravity-ul lui Cuarón nu mi-a plăcut, foarte static și parcă fără viziune, iar Crimson Peak-ul lui del Toro nici măcar nu m-a atras să-l văd, din cauza temei, pur și simplu). Iñárritu și-a stabilit autoritatea prin acest film, prin felul autentic în care își prezintă și își imaginează poveștile. Privite acum în retrospectivă, filmele lui sunt frumoase, dar în momentul când a lansat Amores Perros, te întrebai… cine mai e și ăsta?
Îmi plac foarte mult regizorii (și actorii) care merg până în pânzele albe, albastre, negre, orice, să te facă să crezi că tu, consumatorul de film, vezi o experiență reală, veritabilă. Așa spune și Iñárritu despre autenticitatea lucrărilor lui în interviul pentru The Guardian:

The avalanche, you can do it digital, but I swear, but if you put it back to back…” – he extends his arms and does a little mime of someone comparing avalanches. “We have lost the taste for the real. I went with my family to Peru last year, to Cusco, and there’s this kind of corn that they sell in the street. I tasted one of those corns and I almost cried, because it reminded me when I was a kid, how it tasted in Mexico.”

Povestea în sine

Este inspirată dintr-o poveste reală, după o carte scrisă de Michael Punke. Aș vrea ca lumea să priceapă că atunci când ceva e INSPIRAT din altceva, e doar parțial transpus noii lucrări / abordări. Fiecare e liber să ia câte elemente dorește dintr-o carte și să le redea cum vrea pe ecran. Oamenii ar fi mai fericiți dacă n-ar avea așteptările ca filmul să le îndeplinească dorințele pentru carte (vezi tragediile Game of Thrones aici)… e ca și când lumea n-ar putea trăi în lumi paralele sau îi e frică de a-și imagina alternative? Oamenii vor să știe un lucru sigur, nu neapărat deschis la interpretări. Ei bine eu-s opusul. Interpretările înseamnă 4599793 de posibilități.
Însă, cu toate că e adaptat după o carte, filmul conține și elemente un pic fantastice, cum ar fi halucinațiile lui Hugh Glass, și sentimentalismul pe partea aceasta. Nu știu daca un om într-adevăr ar reuși să supraviețuiască prin toate câte a trecut Hugh Glass, în viața reală, dar suntem lăsați să credem că e posibil, deși cu costuri mari. Din nou … e doar un film, dragilor. Un film. (oamenii nu se plâng ca Star Wars nu e real, dar conchid ca The Martian e preaaa dus la extrem. Mna poftim! 🙂 ) Și la urma zilei, toate sunt filme. Unele o dau rău în bară, normal (Spectre anyone?), dar dacă e doar caz de detaliu… aș zice că e mai puțin important în acest caz.
Scena luptei cu ursul îți taie pur și simplu respirația, ar fi trebuit să mă uit la scena asta intubată, așa realist e realizată. Zici ca ești un os din corpul lui Leonardo, zdruncinat peste tot de ghearele și masivitatea ursului. Auzeam în sală numai “tsssssss”, ca și când te ustură ceva.
Iñárritu zice, comic:
“The entire film felt like a bear attack. Every day that f—ing bear found me and was chewing me. That bear likes Mexican flesh.”
Ursul, însă, nu a existat, bineînțeles, a fost un om cu un costum de urs, animat CGI. 🙂

Din perspectiva mea, Hugh Glass supraviețuiește în film de 2 ori, din motive total diferite. Prima dată, supraviețuiește pentru fiul său pe care îl iubește, fiu metis, rodul dragostei pentru o indiancă Pawnee, soția lui. Dar când Fitzgerald îi omoară fiul, Hugh se târăște pentru viața lui cu scopul răzbunării. Ce fină e linia dintre iubire și ură, nu-i așa? Nu știu care o fi fost primordială și, dacă nu ar fi fost amândouă combinate, cum ar fi reușit Hugh să lupte cu moartea, dar, cele două sunt fețele aceleiași monede.
Ca o comparație, mi se pare că Hugh Glass e ca și copacul despre care îi cântă indianca. Pe timp de furtună, crengile sale par că se îndoaie, că se rup, dar dacă te uiți la trunchiul lui, e bine ancorat, puternic, rezistent. Frumoasă metaforă.

Cât despre rolul halucinațiilor – am citit și comentariile unor oameni care nu înțelegeau sensul „viziunilor” lui Hugh în legătură cu soția și fiul său – tocmai acestea mi s-au părut nota artistică, spirituală adăugată filmului. Dacă în exterior îl vedem pe Hugh Glass luptând-se cu un urs, în interior îl vedem pe un om căruia îi este dor de familia lui, un om care își iubește enorm soția și fiul. Simbolistica asta a vieții și a morții, adusă din cele trei colțuri – soția, fiul și el – mi-a părut profundă. Soția a murit în fața ochilor lui, cumva fără să apuce să-și ia rămas bun, lăsând-i fiul rănit în brațe, de care Leo are grijă. Așa că în aparentele ultime momente, Leo își desfășoară în fața ochilor exact aceste două personaje – cele care contează cel mai mult în viața lui, cele pentru care, de fapt, trăiește, pentru care ar putea pierde totul. O conexiune imediată nu este, probabil, clară, dar nu înseamnă că nu există. Aceste viziuni își au perfect sensul. În final, Leo nu mai are nimic de pierdut, și după răzbunare, te întrebi – ce urmează? Răspunsul … nu aici.

hugh glass pawnee wife

În ceea ce privește indienii nativi din film, cred că pe mine m-au ajutat foarte mult cărțile lui Karl May citite în copilărie, ca sa înțeleg drama lor și lupta constantă pentru pământurile care cumva le-au fost furate. (asta în accepțiunea ca pământul, deși aparține tuturor, se traduce aici ca viața și spațiul pe care decizi să îți câștigi traiul) Și în film și în cărțile despre care vorbesc, identitatea indienilor este exprimată demn. (deși în cărți romanțată un pic, posibil și aici) Actorii au fost nativi americani, și au jucat un rol important în film, nu mi se pare că au fost lăsați deoparte, dimpotrivă, cumva, una cu peisajul natural – nu ca în Gods of Egypt, unde l-au pus pe Gerard Butler să-l joace pe Seth. O glumă proastă, de altfel. (iată că am găsit și un film care SIGUR nu îmi va plăcea și la care nici nu o să mă uit, de fapt) Istoria amerindienilor este destul de tristă, nu doar din punct de vedere al furtului de pământuri și bogății, cât și al violării femeilor indience. Așa erau coloniștii – luau ce voiau, pentru că supremația prafului de pușcă le permitea să facă “legea”. O lege guvernată doar de cei care dețin puterea, avantajul. Ai putere, ai lege. N-ai putere… n-ai nici o lege. Simplu. Iar onoarea…acești oameni (albi) rar au avut-o. Însă onoarea era și încă este, presupun, un lucru ce ține enorm de cultura indienilor. Iar asta am văzut-o în film.

Scria undeva “pretty much the last thing The Revenant is about is indigenous peoples and their lands. It’s a frontier story about a white man’s quest for survival and, subsequently, vengeance; a handful of indigenous characters provide color, but …”. Asta mi se pare tipicul de critică nefondată, doar de dragul de a arunca vopsea pe pereți, fără a te deranja să o mai și întinzi. Cum poți să vorbești despre lupta pentru supraviețuire dacă nu te legi de MOTIVUL acestei lupte? Iar cum am zis mai sus, motivul este pentru fiul său cu origini indigene. Adică Hugh Glass vorbește limba lor, le înțelege tradițiile, a trăit printre ei (pașnic) și ba chiar cred ca îl dor nedreptățile comise împotriva lor (cu toate că, ADEVARAT, el face parte din expeditioniștii care mișună pe pământul indienilor Ree) și iubește o femeie amerindiană, își amintește cu durere de satele arse și cum aceasta a fost ucisă de către albi și spui ca filmul nu este ȘI despre oamenii indigeni? La ce film v-ați uitat, mă scuzați? Toate elementele în film sunt legate, nu sunt despărțite unul de celălalt. Ca hârtia igienică de WC, trebuie să fie luate împreună. Enough said!

Jocul actoricesc

Actoria în The Revenant nu este doar despre ce bine se chinuie Leo, ci mai degrabă despre toate personajele. Da, Leonardo joacă incredibil, este un actor într-adevăr desăvârșit, dar din punctul meu de vedere, nici ceilalți nu au fost mai prejos în rolul lor, chiar deloc. Toți au trecut prin condiții extreme și au făcut un efort considerabil. Nu mă omor după Tom Hardy (poate pentru că nu am văzut suficiente filme cu el), dar ca Fitzgerald în rolul negativ … wow, un antagonist pe măsură. Mi-a plăcut enorm felul în care a jucat și ce loc a ocupat în puzzle-ul filmului. Din nou, nu poți vorbi de Hugh Glass fără John Fitzgerald…

Apoi, culmea, am fost surprinsă și de doi actori .. neobișnuiți, să zicem.
Domhnall Gleeson – Bill Weasley din Harry Potter sau Tim din About Time joacă rolul căpitanului în The Revenant. Mi-a displăcut în Star Wars: The Force Awakens, ba chiar l-am văzut ca pe un eșec de casting, un rol total nepotrivit, dar iată că irlandezul câștigă teren cu rolul din The Revenant. Chiar dacă e cu 5 cm mai mult teren. Cred ca am putut vedea clar pe chipul sau părerea de rău ca îl lasă în urmă pe Hugh, ezitarea din poziția de leadership și incertitudinea pe care o avea în luarea deciziilor, dar și hotărârea în rolul de doctor și manevrele făcute.
A doua surpriză a fost Will Poulter, copilul ratat din comedia We’re the Millers, un tip pe care sincer, fața nu îl ajută deloc. :)) Încă are sprâncenele arcuite și în The Revenant (scuzați, un pic de răutate), dar joacă mult mai bine, tipicul de băiat naiv, ascultător, dar cu inima bună, cu judecata dreptății, dar influențabil de către cei cu bărbăție mai pregnantă. Nu rău.
Despre Leo nu mai spun – ba spun! Cu pământ, sânge, vânătăi pe corp, cu păr unsuros, în blănuri, gol, ce vreți voi, un lucru se remarcă întotdeauna din actorul Leonardo diCaprio: emoția transmisă de ochii lui albaștri. Ochii lui rămân mereu curați, chiar și dacă au o dâră de sânge pe lângă iris, vii, gata să spintece daca ar putea, gata să se învolbureze ca un râu. Într-un singur moment din film ochii lui se umezesc datorită unei emoții intime… atunci când are impresia ca o vede pe soția lui. Diferența este atât de lucidă și clară 🙂 Impresionant.

Coloana sonoră

De ce nimeni nu vorbește despre muzică? Ahh, fiori m-au trecut prin coloana sonoră a The Revenant. Cumva cu urme recognoscibile din Birdman, tobele acelea, vioara pe alocuri.. s-au potrivit foarte bine cadrului natural, sălbăticiei omenești, efuziunilor de emoții din film. Nici pe ea nu as putea să o dezlipesc din film. Mai mult n-am ce spune aici, doar că am simțit-o și auzit-o pătrunzător.

Oare am scris destule? Am supraviețuit și eu misiunii de a scrie decent despre așa un film bun. Evit să spun frumos, pentru că nu e chiar frumos, dar este, acolo, o mică piatră în mormanul de filme făcute pentru dragostea de arta cinematografică.
L-ați văzut? Ce impresie v-a lăsat?

0 comentarii

  1. Parca mi-ai luat gandurile , le-ai aranjat (un pic mai mult) si le-ai asternut aici. Citind ce ai scris mi-am adus aminte de o scena care m-a impresionat tare mult: cea in care se incalzeste folosindu-se de cal .

    1. Da, si mie mi s-a parut o scena originala (nu cred ca am mai vazut-o undeva), si efectiv vezi pe fata lui cand simte ca se incalzeste, un „aaaah” din ala de usurare. Iar apoi, sensibil, cum atinge usor calul inainte sa plece, parca sa-i multumeasca. 🙂

  2. De mult n-am citit o cronica asa de cuprinzatoare, care sa te faca sa citesti pana la capat, sa afli detalii (mai ales ca eu am vazut filmul de 2 ori acasa si cinema) 🙂

      1. Fan al regizorului cu mult timp inainte sa apara Birdman 🙂 si astfel nu m-am rabdat sa nu-l vizionez acasa, atunci cand a aparut online. A doua oara la cinema a fost din respect fata de opera lui, care merita sa o vizionezi pe un ecran de cinematograf.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *