Zilele acestea mi-a fost dat să întâlnesc povești ale unor oameni care nu-mi sunt neapărat prieteni, sau mi-au fost prieteni cândva, și care o iau de la capăt cu viața lor sau întorc volanul la mai multe grade decât un șofer normal. Vreau să vă spun că îi admir pentru curajul și îndrăzneala lor – nu pentru că nu aș avea dârzenia să fac și eu asta, dar pentru că știu că nu e ușor și mă bucur că își urmăresc visurile, oricât de siropos ar suna.
Relațiile se răcesc între timp, în special cele necultivate sau neîngrijite, și legăturile se pierd. Dar, undeva în memorie rămân unele amintiri și un simplu like pe Facebook nu mai pare atât de ”fals” – îl simți că vine de un drag apus de mult. Așa e și cu oamenii ce sunt subiectul acestui articol – relația noastră nu este apropiată, însă chiar mă face să zâmbesc faptul că ei fac ceea ce le spune inima și sfidează convenționalul. (convenționalul e o iluzie oricum, un sistem creat de noi pentru a ne atârna de ceva ”sigur”) Cred și că pe undeva le e frică, dar impulsul lor e mai puternic decât orice barieră creată de teamă și obscur, ambiția strigă mai tare ca orice. O vezi în ochii lor. 🙂
Nu spun că restul oamenilor sau restul prietenilor mei nu o fac, într-o oarecare măsură, dar sunt unele povești care, iată, îmi sar în evidență. Cu cât trece timpul, parcă e mai greu să începi din nou, căci intră în scenă zona de confort, e obișnuința, poate apare familia – tendința de a risca se micșorează constant. Sunt norocoasă, ca observatoare a umanității aici în locul meu mic pe Pământ, să mă uit la oameni care provoacă această zonă de confort și își iau, vorba vine, lumea în cap. Încep o nouă facultate, se mută în altă țară, revin la iubiri neîmplinite cărora nu le venise timpul, își fac planuri de călătorii pe gustul lor, meditative, cu rol de a-și găsi pacea și mai știu eu ce altele poftesc.

Nu am nici o contribuție de adus în ceea ce fac acești oameni, decizia lor fiind luată; sunt fericită doar să îi încurajez. Se vede că sunt mulțumiți cu drumul nou ales, indiferent de vârstă și condiții. Sigur că nu toți suntem înclinați să ne lăsăm totul în urmă și să facem ce ne taie capul – dar să ne mai întrebăm uneori cam când a fost ultima dată când ne-am urmat un vis sau o dorință arzătoare și ce am făcut pentru ea? Iar dorința arzătoare se traduce prin ceva ce ne dorim nespus, ca un fel de obsesie, care nu e neapărat un lucru material (”Îmi doresc nebunește o rochie!”), un gând care persistă și nu e impulsiv (”Vreau acum un laptop nou!”).
Cred că visurile de aceea sunt visuri, căci sunt construite dintr-un ideal, și sunt fragile la început. Dar odată ce există un plan de acțiune pentru ele, se materializează, devin tangibile, și paradoxal: incredibile că sunt aproape de realitate! Așa m-am simțit când am aterizat în Suedia pentru prima dată (efectiv simțeam că e un film sau ceva), sau când mi-am primit, recent, biletul pentru concertul David Gilmour de la Viena din iunie. Acestea sunt mici în comparație cu lucruri care îți schimbă viața – acele noi începuturi. Dar înțelegeți. Important e să nu rămână intangibile, ci să aibă un plan de materializare.
Un blogger (scriitor) pe care îl mai citesc din când în când, Mark Manson, spunea că nu toată lumea trebuie să își urmeze inima, căci deseori avem în cap decizii proaste și deși avem un vis, nu îl vrem, de fapt, realizat, ci să stea acolo ca o icoană frumoasă sau că icoana pare frumoasă, dar drumul până la ea e ceva ce nu ni-l dorim. Ba eu știu oameni pentru care icoana aia ar fi bine să fie în mâinile lor și drumul cu spini, dacă se poate. 🙂 Bravo lor! Am renunțat și eu la unele visuri iluzorii, care doar păreau visuri, dar de fapt nu erau decât fantasme. Mă refer însă aici la cele care, cum spuneam, sunt lipite acolo undeva obsesiv, și le dorim și gata, aia e. Chit că viața noastră arăta, până în punctul T-1, 70% diferit față de cum are să arate de-acum încolo (punctul T0). Până la urmă cred că și curajul ăsta de a schimba masiv direcția vieții vine dintr-o atitudine de genul ”Merit”. Probabil că cei care nu au curaj să își îndeplinească aceste visuri nu se văd încă acolo – dar știți cum e asta? ”A leap of faith” câteodată poate deveni mai mult decât un pas, o legătură, ci un pod, un nou început, și poate adevăratul sens al vieții, așa cum decidem să îl reinterpretăm. Dincolo de curaj, proabil că despre asta este vorba. 🙂
Sigur găsiți și în jurul vostru asemenea exemple… sunt oameni normali, și simpli. Trebuie doar să stați de vorbă cu ei. Din fericire, stau ei de vorbă cu mine de cele mai multe ori și uite așa sunt și eu inspirată să scriu despre ei pe blog și să mă gândesc mai aprig la visurile mele. 🙂
O poveste de curaj, zic eu, prima care imi trece acum prin minte, este urmatoarea: femeie, singura, 40 de ani. Nu a gasit iubirea vietii ei dar vrea sa fie mama. Isi face dosar la o banca de sperma (nu stiu exact cum se numeste), ramane insarcinata, gemeni. Acum copiii au 3 ani, sunt sanatosi si frumosi, ea e fericita. Nu stie daca isi va mai gasi iubirea: „cine ma mai ia acum cu 2 copii”, dar e fericita, a inceput un nou capitol din viata! Totul e posibil, daca vrei cu adevarat!
Buna, Mara, bine ai venit! 🙂 Sunt convinsa ca fiecare om are propriul sau drum si drept la fericire, iar aceasta femeie pe care mi-o descrii este foarte curajoasa, iar povestea intr-adevar un exemplu ca se poate… ca standardele societatii nu sunt decat niste ziduri de lut. 🙂 O zi frumoasa!
Bine te-am gasit! 🙂 Cu siguranta merita sa faci orice iti doresti in viata! O zi frumoasa si tie!