O pensulă de inspirație – Van Gogh

Am câteva restanțe cu articolele pe blog, și una din ele este legată de vizita la Muzeul Van Gogh din Amsterdam și ce sentimente mi-a produs, dar nu numai. Am încercat să compilez un articol mai robust pe subiect, așa că să vedem ce-a ieșit. 🙂

Un nebun care și-a tăiat propria ureche și care picta flori de floarea-soarelui – cam la asta se limita cunoașterea mea asupra lui Van Gogh, și sincer nu am căutat niciodată să aflu mai multe despre el, și nici nu am fost impresionată de puținele picturi recogniscibile ale sale. Totuși, când am fost în Amsterdam, ieșind vineri de la lucru, aveam câteva opțiuni în cap, și nu știam exact ce să fac: la care muzeu să mă duc, sau dacă doar să mă plimb prin centru, să fac altceva, să mănânc o cină … în fine, am decis să mă duc la Muzeul Van Gogh (deși sunt aproape convinsă că decizia mi-a fost influențată de toate afișele cu expoziția ”Van Gogh – On the verge of insanity” de prin oraș). Și ce bine că am hotărât asta, pentru că mi-a schimbat total percepția, și iată, prostul, s-a iluminat.

În primul rând, ca experiență de muzeu, este extrem de satisfăcătoare – e foarte clar unde începi, unde sunt suvenirurile, și locul expoziției temporare ”On the verge of insanity”. Etajele sunt indicate cronologic, cu fiecare parte semnificativă din viața lui Van Gogh, câteva citate ale sale, totul orientat prin săgeți – chiar … mai simplu de-atât nu știu dacă se putea. Apoi, de la ultimul etaj, se poate admira în voie, un video proiectat pe doi pereți, care dă viață unor picturi ale lui Van Gogh. În fiecare porțiune din viața lui Vincent prezentată în muzeu, sunt expuse și câteva picturi ale artiștilor care l-au influențat, sau care i-au fost prieteni – Paul Gauguin (nu mai văzusem live picturi de Gauguin, așa că am fost plăcut impresionată recunoscându-i originalul stil), Claude Monet, Paul Signac, Henri de Tolouse-Lautrec. De asemenea, sunt și scrisori și desene ale lui Van Gogh, interpuse în diverse faze ale vieții sale. (Vincent îi scria foarte mult fratelui său, Theo)

Ce m-a surprins a fost să aflu că Van Gogh nu s-a apucat pe bune de pictură decât pe la 27 de ani. Și nu a început oricum, ci prin a copia. Exact, o grămadă din schițele timpurii ale pictorului sunt copii ale altor lucrări. Asta până când creativitatea l-a lovit din plin și, inspirat de viața simplă de la țară, și de natura pitorească a Olandei și Franței, s-a dedicat peisajelor, unor portrete (și auto-portrete), sau înfățișării naturii moarte (faimoasele flori de floarea-soarelui). Muzeul conține aproximativ 200 de picturi ale lui Van Gogh, cele mai multe din lume, și văzându-le ordonate frumos cronologic și cu explicații pe lângă, am putut să înțeleg și să observ evoluția stilului acestuia. 

Astfel, am lăsat deoparte florile în vază pe care le știm cu toții, și am apreciat o paletă largă de picturi, care se remarcă ori prin culorile folosite, ori prin ce înfățișează – spre exemplu, această pictură, una dintre primele realizate, Mâncătorii de cartofi. Parcă și acum îmi vine în minte senzația ce am avut-o că eram la cină cu țăranii aceștia, și că mirosea a șuncă și cartofi aburinzi pe masă. Mai să nu întind și eu o mână pentru un colț de pâine.

The Potato Eaters, 1885

Viața și boala lui Van Gogh au fost controversate – de la abuz de alcool, la dezamăgiri sentimentale și implicarea sa cu diverse prostituate (pe care le-a și pictat), până la nebunia care i-a adus sfârșitul la vârsta de 37 de ani. Nu că n-ar fi tânjit omul după iubire, doar că, probabil prin felul său de a fi (?), femeile nu l-au dorit suficient de mult niciodată. Muzeul, totuși, a conservat, ca să spun așa, memoria sa, și nu se axează foarte mult pe problemele sale cu femeile / alcoolul, se menționează foarte puțin aceste episoade. Trăirea mea a fost că muzeul încearcă să ne aducă aproape de sufletul lui Van Gogh, de gândirea sa – lucidă sau nu. 

Then I thought to myself, I’d like to be with a woman, I can’t live without love, without a woman. I wouldn’t care a fig for life if there wasn’t something infinite, something deep, something real.

Vincent s-a luptat cu o personalitate instabilă, și un dezechilibru mental, care i-au afectat ultimii ani din viață, fiind internat în diverse centre psihiatrice, din care ieșea, apoi iar intra (a pictat inclusiv cât a fost internat……….. vă închipuiți?). Episodul cu urechea s-a petrecut de față cu Paul Gauguin, cei doi având o ceartă, și Vincent Van Gogh amenințându-l cu briceagul pe Paul, dar ajungând să-și taie singur urechea. În ciuda crizelor sale, Vincent Van Gogh era foarte conștient că el nu era bine, că avea momente în care nu știa ce spune, sau ce se întâmplă, dar a continuat să picteze. A pictat până în ultima zi, până când i s-a umplut paharul și a decis să-și ia viața.

Self-portrait, 1887

Cu ce povară trăia Van Gogh, probabil că nu o să putem ști, cum a putut atâta tristețe și disperare să umple corpul unui om de 37 de ani? În orice caz, am plâns la colțuri acolo la muzeu, la finele turului după vreo 3 ore, nu mai puteam. Am fost atât de sensibilizată că trebuia să-mi las lacrimile-n voie. În toate autoportrele, apropo, Van Gogh mi se părea trist, parcă i se citea o adâncă tristețe în ochi, și nu m-am putut abține să nu mă întreb, de fiecare dată: ”Oh, Vincent … ce vrei să ne spui și nu poți?”

I feel – a failure – that’s it as regards me – I feel that that’s the fate I’m accepting. And which won’t change any more.

Pentru mine a fost una din cele mai emoționante vizite într-un muzeu, și nu că aș fi văzut multe, dar cred că e mai rar să te simți atât de conectat la pictorul prezentat, și la operele sale. Omul acesta a pictat peste 800 de picturi în 10 ani. În 10. Ani. Comparat în termeni atemporali artistici, ar fi ca și când Dostoievski ar fi scris 800 de romane. Probabil nu toate 100% la fel de valoroase, dar majoritatea – cu dovada evidentă a continuei sale îmbunătățiri.

Wheatfield under Thunderclouds, 1890

Garden with Courting Couples, 1887

Vincent, ca alți artiști, de altfel, nu a fost apreciat în timpul vieții, nu prea i s-au vândut picturile, și poate acesta a fost un alt motiv al depresiei. Dar el a continuat să fie dedicat pasiunii sale, cu o fervoare teribilă, încercând culori, nuanțe, subiecte diverse, sau tehnici. Pentru el, a fi pictor sau a fi om, cred că însemnau același lucru. 

“If you hear a voice within you say you cannot paint, then by all means paint and that voice will be silenced.”

De aceea m-a impresionat foarte foarte mult vizita aceasta – pentru că prin personalitatea sa, Vincent demonstra că niciodată nu e prea târziu să începi în orice, și că uneori … nu trebuie să începi prin a crea, ci prin a copia. Munca multă și dorința continuă de a explora tărâmuri noi ale picturii l-au făcut un artist desăvârșit, în ciuda condiției sale, în ciuda obiceiurilor sale. Cu aceste două idei am rămas: că la orice vârstă, putem coti pe orice alt drum, dacă asta ne dorim, și că dedicarea continuă asupra unui subiect, dorința de a fi mai bun decât ieri, chiar ajunge să îndeplinească, pe termen lung, acest obiectiv – de a atinge grandoarea.

The Zouave, 1888

Știu că deja e cam lung articolul, dar mai vreau să scriu câte ceva. Cele mai faine suveniruri pe care le-am văzut vreodată tot aici la muzeul Van Gogh se află. Toate au modele de picturi ale lui, care mai de care, și jur că puteți găsi tot ce vreți, de la magneți, eșarfe, tablouri reproduse, căni, farfurii, perne etc. Cu greu m-am stăpânit să nu cheltuiesc, dar mi-am luat totuși, căci mi-au plăcut foarte foarte mult, o solniță și o piperniță, și o mică tăviță cu același model, după tabloul ”Almond blossom”, care mi se pare GE-NI-AL.

Mai vreau să pun mâna pe scrisorile sale către fratele sale Theo (și aici a scris cu sutele), publicate așa sau mai cuprinzător, așa. Dar poate mai încolo, cândva. Tot legat de ”extra-uri”, menționez ecranizarea ingenioasă ”Loving Vincent”, care pentru fiecare cadru, utilizează picturi în ulei, (12 picturi pe secundă!), realizate în stilul Van Gogh de către alți pictori. Cred că va fi un film deosebit de frumos, după cum se preconizează deja din trailer. Alte ecranizări pe care le consider demn de menționat sunt Lust for Life, un film din 1956, bazat pe o carte scrisă de Irving Stone, și un fel de documentar cu Benedict Cumberbatch, Vincent Van Gogh: Painted with words. Lust for Life a fost un film OK, dar nu spectaculos – sincer, Kirk Douglas nu mi s-a părut că i-a făcut dreptate lui Van Gogh, mi s-a părut prea dramatic, prea agitat și nervos, uneori inutil de agitat. Oricum, merită văzut pentru curioși.

Iau cârpa și-mi șterg sudoarea de blogger, căci am terminat. Și ce final mai glorios decât cu un citat prețios al lui Van Gogh, revelator al personalității sale extraordinare:

If I am worth anything later, I am worth something now. For wheat is wheat, even if people think it is a grass in the beginning.

*Notă: fotografiile cu picturile sunt luate de pe site-ul muzeului, nu sunt, evident, pentru scop comercial.