Am început să mă uit la Jocurile Olimpice la vârsta de 9 ani, pe când Andreea Răducanu, Maria Olaru, și Simona Amânar străluceau în gimnastică la Sydney, în 2000. Pe vremea când Marius Urzică lua aur la cal cu mânere, Gabriela Szabo fura ochii lumii la atletism, Diana Mocanu făcea performanță la înot pe spate, și echipa de canotaj era condusă cu dârzenie de Elisabeta Lipă. Mi se pare ciudat că de la 9 ani îmi amintesc aceste personaje și sporturile aferente lor, pe care le urmăream cu o curiozitate aprinsă, dar bănuiesc că la 9 ani eram mai inteligentă decât cred acum că am fost.
Simțeam și atunci emoții pentru reprezentarea României, iar admirația pentru sport, și ce face sportul din oameni și-a făcut loc pe podiumul lucrurilor care mi se par și acum frumoase. ”Ladies and gentlemen, would you please stand for the national anthem of Romania….” Nu sunt o naționalistă înfocată, dar îmi iubesc rădăcinile, așa cum sunt ele, și chit că nu era reușita mea, mereu am fost mândră de ce au reușit niște oameni cu ambiții mai mari decât posibilitățile pe care le aveau la îndemână să împlinească. Însă poate pe acea vreme, nu percepeam Jocurile Olimpice așa cum le văd acum, când lumea, mai mult ca în ultimii ani, are nevoie să înțeleagă semnificația unității, și nu a dezbinării.
Multe gânduri mi s-au perindat prin cap cât am urmărit, cu ochii mijiți, ceremonia de deschidere de la Jocurile Olimpice de la Rio. În sine, spectacolul a fost frumos, nu știu dacă la fel de impresionant ca cel de la Londra din 2012, dar mi-a plăcut. Am perceput diversitatea umană împletindu-se în bogăția culturală a Braziliei, cu istoricul său redat prin niște coregrafii minunate ale indigenilor, coloniștilor portughezi, sclavilor africani, în vizorul influențelor arabe sau japoneze.
S-a distins muzica de bossa nova, funk carioca, și poeticul pe un fundal de dans ritmat, al binecunoscutei samba, cu tobele din ”Batucada”, acest stil vivace atribuit brazilienilor. Desigur, nu se putea un spectacol la Rio fără o animare a favelelor notorii, acele cartiere nevoiașe și strâmte, de unde se nasc dansul de stradă, muzica oamenilor simpli, dar și violența adusă de sărăcie. Totul a culminat cu o mare de lumini multicolore, opulența culorilor simbolizând diversitatea și multiculturalitatea unui popor dinamic, cu poftă de viață.
Am fost surprinsă, dar într-un mod plăcut, că pe lângă valorile umane ale toleranței, unității și diversității, un mesaj puternic transmis a fost cel al îngrijirii naturii, al sustenabilității. Cumva, a fost punctul de pornire și de încheiere al spectacolului, de la pădurile amazoniene, la urbanizare, influențele antropogene, și schimbarea climatică globală. Aș vrea ca oamenii să își dea seama cât de serioasă e treaba dacă în cadrul Jocurilor Olimpice, au adus vorba despre emisiile de CO2 și de impactul pe care îl putem avea în protejarea ecosistemelor și ducerii unui stil de viață mai responsabil. Nu țin minte nici un alt mesaj prezent în alte Jocuri Olimpice, dacă a fost vreunul, dar acesta mi-a mers cel mai mult la inimă și la creier.
Nu e vorba doar de mediu aici, ci de întreaga armonie între diversitate, simplitate, bogățiile pe care fiecare cultură le poate aduce împreună, și unitate omenească, respectând mândra mamă natură. Omul frate cu omul și frate cu codrul. Iar pentru asta, fiecare sportiv a primit o sămânță de copac, urmând ca 207 specii diferite de arbori să fie plantate în Pădurea Atleților, în Rio. Menționez aici și scandările puternice pentru echipa olimpică a refugiaților, care participă pentru prima oară la Olimpiadă, asemenea reprezentanței Siriei. Cumva, simți ieșind din ecrane spiritul solidarității prezent în mesajele de încurajare și pace transmise sportivilor, dar și lumii întregi, de altfel.
În spatele strălucirii, totuși, stau multe controverse suspendate de bucuria frenetică a momentului: Jocurile Olimpice de la Rio sunt criticate pentru însăși alegerea de a ține un eveniment de așa o anvergură într-o țară care se luptă cu corupția (Brazilia e locul 76 din 168 în Indexul Corupției în Transparency International), o rată a șomajului crescută, instabilitate politică divizată de suspendarea Dilmei Rousseff, apariția virusului Zika, și nu în ultimul rând, multiplele probleme de mediu, urmate de cele de sănătate, afectate de apele poluate și mizere. Cumva, un paradox ce contravine mesajului din ceremonia de deschidere…. un fel de vorbește ciob de oală spartă. Asta nu diminuează, totuși, importanța conștientizării problemelor lumii actuale.
Concluzionez astfel că lumea e ca un sat olimpic mai mare, pentru că într-un sat olimpic, toate națiile sunt laolaltă, și vin cu ce au ele mai bun, dar în același sat, sunt și cei care nutresc invidie, aroganță, sau încearcă să trișeze sistemul (dopându-se). Pe de altă parte, ca să construiești un sat olimpic, trebuie să distrugi altceva – fie că e natura, fie că sunt locuințele oamenilor. Iar în afara satului olimpic, sunt vocile celor neauziți de nimeni, sau mai degrabă ignorați. E o oglindă a lumii la o scară mică. O monedă cu două fețe, care nici una nu o poate acoperi pe cealaltă.
DAR, vreau să cred că asta reprezintă și o oportunitate: oportunitatea fair play-ului și respectului pentru performanță, sportivitate, multiculturalitate, și natură. Cred că sportul poate aduce ce e mai bun din oameni, nu doar ce-i mai rău. Iar pentru noi, vizionând Jocurile Olimpice reprezintă o oportunitate de a fi mai buni, mai înțelegători, mai responsabili. Șansa de a vedea frumusețea în diversitate și a dori a nu o distruge prin prejudecată, mândrie, și mai ales, ură.
