Inimi cicatrizate

Din seria ”vreau să vizionez mai multe filme românești”, iată că am fost în weekend la ”Inimi cicatrizate” (Scarred hearts), în regia lui Radu Jude, pe care îl știți după Aferim! (2015). Poate nu aș fi scris dacă nu aș fi fost realmente impresionată de acest film foarte frumos realizat, adaptat după cartea cu același titlu al lui Max Blecher – pe care trebuie neapărat să o citesc, pasajele din carte inserate pe alocuri în film sunt atât de întunecate, și existențialiste, că recunosc, mi-au pornit motoarele-n străfundurile minții. 🙂

Cadrul în care am văzut filmul e și el important – am fost la Cinema Timiș. Pentru cine nu mă citește din Timișoara – acest cinematograf este ”last man standing” în talia sa, pentru că e pustiu, e frig înăuntru, rulează doar 2 filme pe zi, și biletul costă 6 lei. Și e păcat că lumea nu merge mai des … dau multe filme românești, cele mai actuale, de fapt. Buuuun. Am scris asta doar ca să îl aveți în perspectivă, pe lângă opțiunile cozy ale Shopping City și Iulius Mall (pe care și eu le frecventez regulat). Dar zic … merită și Cinema Timiș, așa cum o fi, răpciugos și vechi. Okaaaay.

În film e vorba despre tânărul Emanuel, (actorul Lucian Teodor Rus) care se internează într-un sanatoriu de la mare (da, Marea noastră Neagră) din cauză că suferă de tuberculoză osoasă. Eu nu l-am mai văzut pe Lucian Teodor Rus în nici un film până acum, dar vă pot zice că mi-a plăcut foarte mult cum joacă, e extraordinar de carismatic, chit că … nu prea reușim să-l privim ”full face” – mai degrabă ne farmecă prin jovialitatea vocii sale, a tonului ritmat cu care recită reclame de la radio, inclusiv cu deznădejdea chinuită ce erupe uneori din conștientizarea inevitabilului.

Acțiunea se petrece în anul 1937, și toate costumele și procedurile sunt arătate ca atare – echipamente de spital vechi, vedeți cum se făcea o radiografie pe vremuri, sau cum li se puneau ghips jur dimprejurul corpului pacienților. Emanuel are câteva vertebre afectate deja (nu mă pricep la chestii medicale), și deci trebuie să i se pună un corset din ghips, care îl obligă să stea aproape mereu întins în pat. Împreună cu alți pacienți (majoritatea destul de tineri), aceștia nu se supun regulilor bolii – ci se revoltă prin râs, dans, umor, cântec, așa betegiți cum sunt fiecare în parte. Cu toate că decorul e unul sinistru, pentru că un spital n-are cum să fie altfel, cumva pofta de viață a pacienților și speranța lor până într-un punct, animă scenele. Un alt element care atrage atenția e și înfiriparea iubirii dintre Emanuel și Solange, o altă pacientă. Și gata, nu vă mai zic.

Mi s-a părut un film departe de tipicele teme ”comuniste”, sau care exprimă câtă jale a fost și este în țara asta (aduce doar un pic un iz din valul antisemitic din România de-atunci, legionarii etc. ; Emanuel fiind evreu). Dimpotrivă, oferă, prin prisma textului adaptat, desigur, alte subiecte, cum ar fi credința omului intelectual și căutarea sensului, neîngenunchierea în fața bolii, dorința hulpavă de a trăi, și ironia vieții omului, până la urmă – un fel de umor amar care ne-nconjoară ca o aură, un haz de necaz pe care-l vedem și în film, și chiar stârnește mai mult râsul decât mila. Trist e doar când te gândești că Max Blecher (mi-e rușine că nu am știut de acest autor până acum) a murit la 29 de ani din cauza acestei boli, și și-a petrecut aproape o treime dn viață prin sanatorii, ajungând astfel să scrie romanul ”Inimi cicatrizate”. Dacă ați fost vreodată spitalizați un pic mai mult … o să vă rupă  sufletește empatia față de Emanuel…

Cu toate că durează un pic peste două ore, mi se pare că e un film bine realizat, artistic, datorită inserțiilor din cartea lui Blecher, (care deși par ”întreruperi” de film, mie mai degrabă mi s-a părut verigi de legătură…), dar și a celorlalte elemente care oferă tabloul complet al atmosferei din 1937… Mi-a rămas în minte ”viața inexorabilă”, un pasaj scurt de la început … care o să mai mi se perinde prin cap ceva vreme. Viața inexorabilă. Viața care nu cunoaște înduplecare, care face ce vrea și își urmează propriul ritual – naștere, alegeri, alegeri, moarte. De aceea vreau să citesc musai și cartea – bine că au reeditat-o cei de la Humanitas. 😀 Filmul a fost distins cu premiul special al juriului la Festivalul Internațional de film de la Locarno, și pe bună dreptate – mi-a plăcut mult de tot, serios, lăsați Doctor Strange și Fantastic Beasts… mergeți și cicatrizați-vă un pic până mai dau filmul pe ecran, că n-are cum să nu vă atingă la corason. 🙂

UN P.S. important: săptămâna aceasta nu o să mai postez nimic pe blog în sine, căci plec la Barcelona în câteva ore, arrrrribaaaa, dar o să vă țin la curent pe pagina de Facebook sau pe contul de instagram – mă puteți urmări aici dacă încă nu o faceți. 😀 Nu că aș avea eu cine știe ce aptitudini fotografice, dar așa, for fun! Sper să ne recitim cu bine!

Imaginile le-am luat de pe aici și de aici. Și aici.