Ah, fericirea, această aparentă iluzie după care pare că alergăm mereu, mereu, neobosiți, flămânzi și niciodată sătui de ea. 🙂 Dar dacă fericirea nu e o iluzie? Dacă este… o abilitate? Și dacă… scopul nu ar fi, în sine, fericirea neapărat (sau nu cum credem că arată ea după cum ne zice societatea)? Și de ce nu avem încredere că acest corp al nostru este desemnat să ne ȚINĂ fericiți? Sper să reușesc să răspund acestor întrebări cu ajutorul a două cărți pe care le-am citit recent și ale căror idei vreau să le las aici: Tu ești muntele, de Brianna Weist și Happiness: A Guide to Developing Life’s Most Important Skill de Matthieu Ricard. Perspectivele sunt trecute prin filtrul personal și se suprapun cu propria mea viziune asupra vieții sau experiențelor prin care am trecut. Poate cele de mai jos vor reuși să vă ofere un punct de vedere de ansamblu asupra fericirii și de ce suntem, în principal, singurii responsabili de ea. Acesta nu este un punct de vedere medical sau terapeutic.
Să o luăm treptat…
Conceptul despre fericire
Probabil că pentru cei mai mulți dintre noi, fericirea este atașată de ceva sau cineva. Este, așadar, ceva extern pe care nu îl creăm noi înșine, sau nu neapărat. Totodată, fericirea este des confundată cu plăcerea: dacă ne simțim bine, suntem fericiți. Într-o lume capitalistă mai ales, miza cea mare este pe lucruri sau experiențe care ne vor aduce ”fericirea”. Nu avem acele ”lucruri”, ergo nu suntem fericiți. Ca să nu fim nefericiți, cheltuim bani ca să ne simțim mai bine și poate să credem că suntem fericiți. Un cerc vicios.
Dar oare așa trebuie să arate fericirea? Ceva temporar, după care trebuie permanent să alergăm, să îl prindem? Sau un fals plin de pozitivitate, unde ignorăm lucrurile rele și ne amăgim cu concepte în care nici măcar nu credem? Fericirea nu e doar despre emoții pozitive și DOAR despre lucruri frumoase și bune.
“Changing the way we see the world does not imply naive optimism or some artificial euphoria designed to counter-balance adversity. So long as we are slaves to the dissatisfaction and frustration that arise from the confusion that rules our minds, it will be just as futile to tell ourselves ‘’I’m happy! I’m happy!” over and over again as it would be to repaint a wall in ruins. The search for happiness is not about looking at life through rose-colored glasses or blinding oneself to the pain and imperfections of the world. Nor is happiness a state of exaltation to be perpetuated at all costs; it is the purging of mental toxins, such as hatred and obsession, that literally poison the mind. It is also about learning how to put things into perspective and reduce the gap between appearances and reality. To that end we must acquire a better knowledge of how the mind works and a more accurate insight into the nature of things, for in its deepest sense, suffering is intimately linked to a misapprehension of the nature of reality.”
Pe de altă parte, o abordare intrinsec autentic pozitivă asupra vieții, adică o înclinație spre optimism, se pare că ne ajută mai mult decât una pesimistă sau chiar realistă. Aici ne putem referi nu o la o atitudine de genul ”Smile and wave”, ci una profundă de încredere în sine că dincolo de greutăți, acestea vor trece și că dacă sunt în controlul nostru, ”o să fie bine”. Pare însă că uneori chiar și acest optimism e greu de atins. Când cerul e plin de nori negri, cum să vezi soarele care strălucește dincolo de el? Asta se întâmplă din cauză că ne autosabotăm.
“…we find that optimists have an undeniable advantage over pessimists. Many studies show that they do better on exams, in their chosen profession, and in their relationships, live longer and in better health, enjoy a better chance of surviving postoperative shock, and are less prone to depression and suicide.’’
“An optimist is somebody who considers his problems to be temporary, controllable, and linked to a specific situation. He will say: ‘’There’s no reason to make a fuss about it; these things don’t last. I’ll figure it out; in any case, I usually do.’’ The pessimist, on the other hand, thinks that his problems will last (‘’It’s not the sort of thing that just goes away’’), that they jeopardize everything he does and are out of his control (“What do you expect me to do about it?”). He also imagines that he has some basic inner flaw, and tells people: “Whatever I do, it always turns out the same way”, and concludes: ‘’I’m just not cut out to be happy.’’
“If optimism is a way of looking at life and happiness a condition that can be cultivated, one might well get down to work without further delay. (…) Even if we are born with a certain predisposition to look for the silver lining, and even if the influence of those who raise us nudges our outlook toward pessimism or optimism, our interpretation of the world can shift later on, and considerably, because our minds are flexible.’’
Autosabotarea și emoțiile negative
Când ne simțim nefericiți, nu ne dorim să ne simțim așa, deci încercăm să fugim de aceste sentimente. Doar că uneori, nu putem face asta – ne blocăm în ele. Cine își dorește să se simtă nervos tot timpul, sau anxios? Probabil că nimeni, dar cumva, creierul nostru poate uneori să petreacă ore întregi cu diverse scenarii negative, disecând o problemă închipuită care pare doar că ne face să ne simțim și mai rău. Nu legăm emoțiile negative de fericire, căci cum ar putea fi asta? Pare contra-intuitiv. Cum sunt un ”overthinker”, mi s-a întâmplat des să stau într-un scenariu care era doar în capul meu, fără ca lucrurile imaginate să se întâmple sau să existe. Și sufeream din această cauză. Nu intenționam să mă fac să sufăr, dar parcă nu mă puteam opri. Eram oare nefericită sau nu știam cum să gestionez aceste emoții?
În cartea Briannei Wiest, am realizat, cu foarte multă claritate, că muntele sunt eu. Această conștientizare mi-a fost foarte de folos pentru a depăși anxietatea legată de examenul de condus care m-a chinuit anul trecut. Orice obstacol mental mi se părea că aveam, eu îl cream (din varii motive). Și cu toată că priveam autosabotarea ca pe un lucru negativ, cartea m-a ajutat să pun lucrurile și în altă perspectivă.
”Autosabotarea este deseori greșit înțeleasă ca o modalitate prin care ne pedepsim, ne ridiculizăm sau ne rănim intenționat. La suprafață, pare destul de adevărat. Autosabotarea înseamnă să începi o dietă mai sănătoasă și să te trezești câteva ore mai târziu că oprești la drive-thru. Înseamnă să identifici un gol în piață, să concepi o idee de business genială, fără precedent, apoi să te lași ”distras” și să uiți să mai începi lucrul la ea. (…) Deseori, atribuim în mod greșit aceste comportamente lipsei de inteligență, de voință sau de abilitate. De obicei, nu este cazul. Autosabotarea nu este un mod de a ne răni; este un mod prin care încercăm să ne protejăm.”
Gestionarea acestor emoții nu înseamnă nici suprimarea lor. Le îngropăm într-un colț al minții și sperăm că nu o să ne deranjeze. Dar nici manifestarea lor în pură formă nu este ideală, nici din punct de vedere al sănătății fizice, nici din punct de vedere psihologic. Nu o să uit niciodată cum, în gimnaziu, m-am enervat atât de tare pe ceva la un moment dat, încât am ridicat un scaun în aer și l-am aruncat de perete. Ce pot să zic, un copil suferind după trecerea în neființă a tatălui său. Cum adresăm aceste emoții intense determină cum le gestionăm și pe viitor – cu cât le lăsăm mai mult să ”erupă”, cu atât va fi mai ușor să erupă și data viitoare. Într-un scenariu ideal, acestea vin și trec fără ca noi să ajungem la mila lor, educându-ne mintea să le privească drept reacții care nu ne definesc.
“…to allow negative emotions to form and dissipate without leaving any trace in the mind. Thoughts and emotions will continue to surface, but they will not proliferate and will lose their power to enslave us.
One might argue that conflictive emotions – anger, jealousy, greed – are acceptable because they are natural, and that there is no need to interfere with them. But disease is a natural phenomenon too. We do not resign ourselves to it or welcome it as a desirable ingredient of life. It is just as legitimate to act against afflictive emotions as it is to treat disease.”
“Unleashing anger whenever it arises, for instance, tends to create a state of psychological instability that only creates irascibility. The results of various psychological studies contradict the notion that giving free rein to the emotions temporarily relives bottled-up tensions. By systematically allowing our negative emotions to express themselves, we develop habits to which we are vulnerable every time the emotional recharge reaches the critical threshold. In addition, the threshold will gradually become lower and anger will erupt more easily. The result will be what is commonly called a bad temper, accompanied by chronic suffering. From the psychological point of view, arterial tension diminishes if we prevent anger from openly expressing itself, but it increases when we fly into a rage.”
Totuși, ce facem cu emoțiile?
Faptul că noi ne etichetăm singuri emoțiile ca bune și rele ar trebui să ne tragă un semnal despre creierul nostru care e mai grijuliu decât am vrea noi să fie și, neantrenat, nu e cel mai de nădejde ajutor al nostru.
Emoțiile doar sunt, dar noi le catalogăm ca fiind într-un fel sau altul, ca și când lucrurile de pe lume sunt doar alb și negru. Există un spectru unde acestea ne fac să ne simțim într-un fel sau altul, dar emoțiile sunt doar emoții. Sunt create în minte și nu ar trebui să ne guverneze viața. Dar de câte ori nu ne lăsăm pradă furiei, supărării, geloziei sau plăcerii, invidiei etc. ce pare că ne stăpânesc gândurile?
“How do we about making peace with our own emotions? First, we have to focus our mind on the raw power of inner suffering. Instead of avoiding it or burying it away in some dark corner of our mind, we should make it the object of our meditation, without ruminating over the events that caused the pain or reviewing every freeze-frame from the movie of our life. Why is it unnecessary at this stage to dwell on the distant causes of our suffering? The Buddha offered the following image. Will a man who has just been struck in the chest by an arrow ask himself, ‘’What wood is the arrow made of? What kind of bird do the feathers come from? What craftsman made it? Was he a good man or a scoundrel?’’ He certainly won’t. His first concern will be to tear the arrow from his chest.
“How can we prevent the perpetual reemergence of disturbing thoughts? If we resign ourselves to being the perpetual victims of our thoughts, we are like dogs who run after every stick thrown for them. Closely identifying with every thought, we follow it and reinforce it with boundless emotional entanglements.”
Dar lucrurile nu trebuie să fie așa. Avem puterea interioară de a schimba acest raport de control sau putere, gândurile nu reprezintă identitatea noastră. Creierul este ”doar” un organ care trimite niște impulsuri bazat pe ce e învățat sau pe niște setări ancestrale (foarte simplificat spus), dar nu înseamnă că nu poate învăța cum să fie altfel. Altfel… mai bine, adică. Am lămurit deja că nu dorim intenționat să ne facem rău nouă înșine, și de la această realizare până la a privi altfel emoțiile (trecătoare) din viața noastră nu mai sunt mulți pași. Creierul dispune de această abilitate numită neuroplasticitate, dar poate despre asta în alt articol.
“Nu doar credem orbește în diverse sentimente, ci le și dăm un sens viitor, presupunând că tot ce simțim ne avertizează de fapt sau ne arată ce urmează. (…)
Sentimentele nu te informează care este decizia corectă. Deciziile corecte creează sentimentele potrivite. Sentimentele tale nu au menirea de a te îndruma în viață; pentru asta există mintea.
Dacă ar fi să-ți urmezi cu sinceritate fiecare impuls, ai fi complet blocat, mulțumit de sine și poate mort sau cel puțin într-o situație gravă. Nu ești, deoarece creierul tău poate interveni și te poate învăța cum să faci alegerile care reflectă ceea ce vrei să experimentezi pe termen lung. Începi să ai sentimente de pace și bucurie în viață când te condiționezi să repeți zilnic acțiunile care te ajută să devii mai clar, mai calm, mai sănătos și mai util, și nu invers.”
Anul trecut, de fiecare dată când reveneam la scenariile mentale despre examenul de condus, mă durea stomacul, tremuram, aveam tot felul de reacții fizice puternice. Înțelegeam că totul este doar în capul meu, dar cumva nu reușeam să mă opresc. Citind cartea Briannei, parcă s-a produs un declic. M-am întrebat: De ce îți faci singură asta? Și pentru că nu puteam găsi un răspuns, m-am oprit. De atunci, de fiecare dată când simt că mă autosabotez, mă întreb această întrebare și răspunsul nu e niciodată valid, așadar nu are o bază reală care să informeze un potențial ”pericol”.
Fericirea se creează în minte
Atunci când reușim să privim emoțiile, sentimentele ca pe ceva trecător și nu ca pe ceva care ne pecetluiește soarta, suntem mai aproape de ceea ce putem numi ”fericire”. Sigur, eu nu sunt aici să vă spun ce vă face fericiți sau nu, însă aceste idei din cele două cărți se suprapun cu ce am experimentat de-a lungul timpului și poate dau o altă lumină subiectului și pentru voi.
Fericirea de care vorbesc budiștii și cu care simt că rezonez, și care cred că e mai ”utilă” bunăstării noastre decât cea care se confundă cu hedonismul este starea contemplativă a minții și a lucrurilor așa cum sunt ele. Fără a ne agăța de trecut, fără griji pentru viitor și fără a căra greutăți emoționale în spate, care doar ne încetinesc sau ne obosesc. Suntem ființe extraordinare și îndeajuns așa cum suntem ACUM, în acest moment. Fericirea este o abilitate care se cultivă mental și noi suntem singurii responsabili pentru ca acest lucru să se întâmple. Nu putem conta pe alți oameni sau pe obiecte pentru a ne face fericiți.
“We have to understand that we are enormously resistant to change. I am talking not about the alacrity with which our society embraces superficial novelty trends, but about a profound inertia with respect to any genuine transformation of our way of being. Most of the time we don’t even want to hear about the possibility of change, and we prefer to sneer at those who seek alternative solutions. Nobody really wants to be angry, jealous, or swollen with pride, but every time we give in to those emotions, our excuse is that it’s perfectly normal, just a part of life’s ups and downs. So what’s the point of changing? Be yourself! Have fun, get a new car, a new lover, have it all, get high, but whatever you do don’t touch the essence, because that calls for real work. An attitude like that would be perfectly justified if we were really satisfied with our lot. But are we?”
“Renunciation, then, does not come down to saying no to all that is pleasant, to giving up strawberry ice cream or a nice hot shower after a long walk in the hills. It comes down to asking ourselves, with respect to certain aspects of our lives: “Is this going to make me happier?” Genuine happiness – as opposed to contrived euphoria – endures through life’s ups and downs.’’
‘’Inner freedom allows us to savor the lucid simplicity of the present moment, free from the past and emancipated from the future. Freeing ourselves from the intrusion of memories of the past does not mean that we are unable to draw useful lessons from our experience. Freeing ourselves from fear of the future does not make us incapable of approaching it clearly, but saves us from getting bogged down by pointless fretting.’’
Fericirea, zic acești oameni, și mă fac și eu ecoul a ce spun ei, nu depinde de emoții (pozitive sau negative), de lucruri materiale sau de un rol pe care ni-l atribuim. Fericirea constă în împăcarea cu sine la un nivel de unde nimic nu o poate perturba (ideal), SAU dacă o perturbă chiar și temporar, să se poată întoarce negreșit înapoi. Poate sună contențios, dar cred că nu e ceva la care nu se poate ajunge. Totodată, fericirea nu este un dat din viitor, la care ajungem doar atunci când… x. Trebuie să ne dăm voie să fim mulțumiți cu ce și cine suntem în momentul prezent. Aici, Brianna are o intervenție care iar mi-a plăcut.
”Când îți găsești fericirea și pacea numai după ce ai reparat fiecare defect, ai trecut de orice provocare și trăiești cu certitudine în partea de ”după” a viziunii tale despre viață, nu ai rezolvat nimic. N-ai făcut decât să întărești ideea că nu poți fi OK decât atunci când totul e perfect. Adevărul este că nu-ți schimbi viața când repari fiecare parte și numești asta vindecare.
Îți schimbi viața când începi să fii prezent așa cum ești. Îți schimbi viața când îți este confortabil să fii fericit aici, chiar dacă vrei să mergi mai departe. Îți schimbi viața când poți să te iubești pe tine însuți, chiar dacă nu arăți exact cum vrei. Îți schimbi viața când ai principii cu privire la bani, iubire și relații, când îi tratezi pe străini la fel cum ai trata un director executiv și când gestionezi o mie de dolari așa cum ai gestiona zece mii.”
”Descoperirea menirii tale nu este neapărat să îți dai seama că ești destinat să trăiești într-o mănăstire sau să-ți dedici viața unei vocații sau unui scop unic. Scopul tău nu este o singură slujbă, o singură relație, nici măcar un singur domeniu de activitate. Scopul tău, înainte de toate, este să fii aici. Existența ta a schimbat lumea într-un mod care pentru tine este invizibil. Fără tine, absolut nimic nu ar exista așa cum este acum. Este un lucru important de înțeles, pentru că dacă începi să crezi că scopul tău în viață este să faci o anumită muncă sau să îndeplinești un rol pe care ți-l asumi acasă, ce se întâmplă când renunți sau te pensionezi, când cresc copiii și nu mai ești părinte?”
La următorul nivel stă fericirea din într-ajutorarea celor din jur, asta ca un pas următor după fericirea cu sinele. Într-adevăr, dacă stăm să ne gândim, oamenii nu sunt de la sine răi sau rău intenționați, nimeni nu se naște răuvoitor. Suntem cu toții buni, dar distruși de societate în diverse feluri. Când reușim să avem o inimă bună, privind viața cu optimism, și nivelul de fericire interioară crește. Nu știu dacă am asociat vreodată bunătatea inimii cu fericirea, dar cu siguranță îmi place această legătură.
“Destructive mental factors are deviations that gradually distance us from our true nature, to the point that we forget its very existence. And yet nothing is forever and irreparably lost. Even buried in filth, gold remains gold in its essential nature. The destructive emotions are merely veils, superimpositions. (…) I truly believe that man is intrinsically good. We must always see the good, the beautiful, in a person, never destroy, always look for someone’s greatness without distinction of religion, caste, or belief.’’
‘’The relationship between having a good heart and happiness is growing ever clearer. They engender and reinforce each other and both reflect oneness with our inner nature. Joy and satisfaction are closely tied to love and affection. As for misery, it goes hand in hand with selfishness and hostility.’’
Cu toate că fericirea lui Matthieu Ricard mi s-a părut pe alocuri foarte pretențioasă, am extras din ea ce mi s-a părut relevant și ce a completat cartea Briannei Weist. Pe aceasta din urmă o recomand, de fapt, cu mai mult patos, deoarece chiar consider că mi-a schimbat niște perspective. Ambele însă mi-au adus o conștientizare asupra unor factori mentali care sunt în controlul meu, de la cum mă autosabotez la cum percep emoțiile. Până la urmă, suferința este inevitabilă în timpul vieții, dar mereu putem face ceva în privința percepției suferinței, într-un fel sau altul. Ține doar de noi.
Nu zice nimeni că e ușor să ”ne schimbăm” sau că e ușor să suferim, dar numai noi ne putem face cu adevărat fericiți pe noi înșine. Poate că nu e o noutate pentru nimeni ce am scris mai sus, dar uneori felul în care sunt poziționate anumite concepte ne facem să ne uităm altfel la ele. Cel puțin, pentru mine așa a fost. Sper că am reușit să aduc și pentru voi o oarecare conștientizare asupra esenței fericirii și cum ne uităm la ea sau cum o putem construi. Ca să parafrazez o parabolă, chiar dacă de la sol pare că e furtună, când suntem în avion și ne ridicăm deasupra norilor, cerul e mereu albastru. Așa și cu fericirea. 🙂 Numai bine vă doresc!