Conversații cu mine

Avea Neale Donald Walsch o serie de cărți intitulate ”Conversations with God”, inspirându-mă să dau titlul acestui articol ”Conversații cu mine” (aproape cam … același lucru, fie vorba între noi). Sau ”Conversații cu tine”, de ce nu?

Poate că sună stupid (sau chiar nebun!) și îmi asum asta – dar voi vă gândiți la asemenea lucruri? La faptul că vorbiți cu voi? Nu ne dăm întotdeauna cele mai obiective sfaturi, dar suntem acolo, în prima linie când e ceva. Și asta mă face să mă întreb … dacă dialogăm cu noi în gând, cu cine vorbim, de fapt? Nu vi se pare fascinant că avem această capacitate a conectării gândurilor între ele, a unui mic univers înăuntrul capului nostru?

Dacă ar fi să categorizez un pic (n-am încercat niciodată, dar iacă să vedem ce iasă) ce tipuri de gânduri principale îmi trec prin cap, ar fi următoarele:

• Amintiri sau ceva ce încerc să rememorez, sau să caut informații.
• Lucruri pe care mi le imaginez, de la căutat de scuze și minciuni, la scenarii idealiste în viață, sau creat diverse.
• Cântece, versuri, ritmuri ce-mi vin în cap sau le ”cânt” pe moment.
• Procesare de informații când mă uit la ceva, ascult pe cineva, sau citesc (parcă simt cum îmi intră fâșii de informații pe banda de producție).
• Uneori, nimic.
• Glume nepotrivite pe seama a diverselor lucruri care îmi distrag atenție, sau mă plictisesc. Și aici aș include orice altceva îmi distrage atenția.
• Discuții cu mine.

Dialogul cu mine se întâmplă deseori, într-un mod ciudat, în situații mai tensionate, sau de panică, sau când am ”nevoie de mine” mai mult. De exemplu, când încerc să mă controlez să nu plâng de nervi sau să nu fiu impulsivă, începe filmul în capul meu:

• ”Anca, analizează un pic situația. Dacă răbufnești acum, ce se va întâmpla? Controlează-te un pic, că o să-ți mulțumești mai încolo. Trebuie să fii mai calmă, înțelege ce se întâmplă de fapt. Lasă la o parte ce ”presupui”. Calmează-te, calmează-te, calmează-te… găsește un mod să spui ce nu-i ok, dar care să iasă ca mierea din tine, nu ca otrava.” (asta sună foarte poetic, ȘTIU)

Alteori, sună așa:

• ”Ok, știi și tu că panica e doar în capul tău. Nimic nu ți se poate întâmpla, totul e sigur, oamenii sunt în jurul tău, e nevoie doar de un pas! Un pas, Anca! Hai că poți, nu-ți fie frică, tocmai tu, prin câte ai trecut, asta-i o nimica toată. Strânge din dinți, fata mea!”

(ei da, îmi zic uneori ”fata mea”)

Și tot așa, știți. Încerc, deseori, să păstrez un ton blând cu mine. Să nu mă ”pedepsesc”, chiar dacă mă cert singură (”Dă-o-ncolo de treabă, Anca, ce naiba faci, ai zis că faci și uite că tot n-ai făcut nimic! Ce-i de făcut?”). Oricum nu prea pot fugi de gândurile mele, nu? Așa că măcar să-mi fac un loc plăcut acolo-n căpșor.

Uneori nici nu trebuie să fiu în situații tensionate, e suficient să stau așa cu mine să mă gândesc la lucruri. Să mă întreb dacă sunt fericită, să mă gândesc la ce îmi doresc cu adevărat, sau dacă ce mi se pare că vreau reprezintă o componentă esențială fără de care nu mă văd… și tot așa. Pur și simplu timp petrecut cu mine. Parcă din ce în ce mai puțin ajungem să facem asta …

Pe mine mă ajută să am astfel de conversații cu mine în gând – e ca un sistem de „control”, dacă vreți să-l numim așa, sau unul de sprijin. Un fel de ”What would Anca do?” ca referință. Nu reușesc să îmi dau seama dacă mereu a funcționat așa (e dificil să îi fac un istoric al dialogurilor cu mine, mai ales că ele nu se înregistrează neapărat ca amintiri), dar tocmai pentru că mă dezvolt ca om (cu intenție, nu las să se întâmple asta doar de la sine), observ că există și că mă însoțesc. Așa că, într-un fel, învăț să am aceste conversații cu mine într-un mod constructiv, amuzant, care să mă îndrume câtuși de puțin.

Aș fi curioasă cum vi se pare această perspectivă și dacă, în fond, vă gândiți la ea ca la un instrument. 🙂 Sper, pe de altă parte, că ați avut parte de sărbători frumoase alături de cei dragi. Sfârșitul de an e aproape, dar eu încă nu mi-am terminat damblaua pe 2017, așa că ne mai citim!