Zilele trecute am văzut două filme în aparență complet diferite, dar în esență destul de asemănătoare. Aș vrea să explorez mai puțin filmele în sine, cât ideile din spatele lor. Ambele, The Substance (Substanța) și God exists and her name is Petrunija (Dumnezeu există și numele lui este Petrunjia) au ca personaj principal o femeie care nu e văzută așa cum e ea sau cum își dorește la un nivel profund, deseori plină de goliciune, dacă mi se permite oximoronul (mă rog, eu scriu articolul, cine să-mi permită?). Din păcate, ca aceste două femei sunt multe altele care cad în capcana presiunii societății și prejudecăților aruncate mai ales asupra genului feminin. Lumea nu beneficiază de un om împăcat cu sine, fericit, care se iubește sau care e în echilibru cu valorile sale. Sau, mai bine zis, lumea nu ‘’beneficiază” de o femeie care e în armonie cu persoana sa. Despre asta vreau să scriu astăzi. O să încep invers, cu morala, pentru că porțiunile despre filme conțin câteva spoilere și poate nu vreți să citiți mai departe.
Morala
Cu toții vrem să fim văzuți pentru ceea ce suntem cu adevărat în momentul prezent. Nu pentru cine am fost sau cine putem fi, ci pentru simpla noastră existență de acum. Puține lucruri egalează sentimentul că cineva ‘’te vede’’ așa cum ești, dar te și acceptă. Mai ales când nu trebuie să te ascunzi sau să folosesti măști. Regulile nescrise ale societății moderne au făcut ca iluzia perfecțiunii și părerii altora sau imaginilor din social media să ofere o reprezentare falsă a ceea ce suntem. Cuplată cu un set de reguli ridicole impuse de Biserică, pare că femeile pur și simplu nu pot fi lăsate în pace. Trebuie mereu să fie reduse la imagine, la servitudine și subjugate plăcerii și aprobării bărbaților.
Sper că oricine vede aceste filme să împrumute această lentilă prin care să le înțeleagă astfel. Filmele puternice nu sunt niciodată doar expoziționale. Ele sunt menite să aducă întrebări grele în fața noastră, uneori prin imagini, să le spunem, inconfortabile. Cele două regizoare ale următoarelor filme fac asta în moduri diferite, cu povești relativ diferite, dar înspre același scop: de a provoca status quo-ul și de a încerca să rescrie narativul de dintotdeauna. În The Substance, este și o referință la simbolul Medusei, personajul mitic grec, care e cunoscută mai degrabă doar ca un monstru repugnant, nicidecum ca o victimă, o femeie violată de Poseidon și pe nedrept pedepsită de zeița Athena.
Speranța mea e că într-o zi, femeile vor dărâma pereții cutiei în care au fost ‘instruite’ să stea și să fie doar într-un anumit fel ca să aibă valoare în societate. Nu corpul nostru-obiect ne face să avem valoare, nu supunerea față de o biserică condusă de bărbați, nu faptul că facem copii sau nu pentru că ‘’așa trebuie’’, nu fața noastră perfectă și mereu tânără. Acest lucru este imposibil și sună la fel de sinistru precum este citit. Avem valoare intrinsecă prin ceea ce suntem ca oameni. Punct.
The Substance
Am înțeles de ce Demi Moore a luat Globul de Aur pentru rolul său ca Elizabeth Sparkle. Mi-a plăcut și filmul per total, cinematografie, fundal sonor, imagine, contraste, un film foarte bine executat. Cu toate că finalul mi s-a părut nepotrivit și dus într-o dimensiune complet ridicolă, asta nu știrbește din valoarea filmului: un spectacol grotesc cu un mesaj țipător, extravagant în față: nu poți scăpa de tine și de ce gândești tu despre tine sau cum te raportezi la propria persoană. Și când această raportare este direct construită de o societate materialistă și superficială, nu e de mirare că ajungi…permanent nefericit.
Mi-a plăcut foarte mult cum a jucat Demi și cât de bine s-a integrat în personalitatea femeii-superstar care are totul, dar de fapt, nu are mai nimic. O femeie modelată de succesul camerelor de vedere, care zâmbește mereu, dar e lipsită de… substanță (pun intended). E un om care își pune toată valoarea în aprecierea oamenilor de dincolo de ecrane, își încredințează relevanța ca om unei tinereți fără bătrânețe. De altfel, varianta sa tânără, Sue, sau Margaret Qualley, este la fel de lipsită de scrupule, alimentată însă de avântul… varstei. Margaret joacă de asemenea impecabil, mi-a plăcut foarte mult duo-ul dintre cele două.
“Dacă nu ești tânără și nu furi ochii oamenilor, făcându-le bani capitaliștilor în același timp, nu ai valoare ca om, ești un nimic. Nu poți fi iubită sau apreciată.” Acesta e crezul lui Elizabeth, un crez care a adus-o în starea în care să își vadă ‘’bătrânețea’’ ca pe o insuficiență, ca pe un neajuns. Peste tot sunt poze gigantice cu ea, mai ales poze din tinerețe, asemănător unui cult narcisistic, doar că e un narcisism fără conținut. Narcisul pornește de la o nemulțumire de sine deghizată într-o iubire de sine exagerată. Respectul pentru propria persoană lipsește cu desăvârșire, acest lucru fiind evident din cum își tratează fiecare versiune corpul gol (lăsându-l neglijent pe podea și apoi, cu fiecare iterație, batjocorind ce a mai rămas).
Filmul însă nu este, in opinia mea, unul despre pur tinerețe vs bătrânețe. Este un comentariu social al societății patriarhale conduse de imaginea obiectificată a femeii: o imagine mereu tânără, mereu fericită, care zâmbește și e utilă prin corpul ei. Toate cadrele exagerate cu corpul versiunii mai tinere explorează exact acest lucru – nici măcar nu m-a deranjat, pentru că am înțeles că e un ‘’mijloc pentru a atinge un scop’’. Cel puțin așa mi s-a părut, nu am perceput-o ca pe o hipersexualizare, mai ales că nu există nici un raport sexual explicit. E vorba mai mult despre putere și bani și acest miraj al televiziunii și al ființei perfecte. Elizabeth nu reușește să scape din această paradigmă, cu toate că își creează varianta sa tânără cu ajutorul substanței.
Femeia are o șansă de a ieși din acest cerc vicios cu ajutorul unui fost coleg din liceu care o vede la fel de frumoasă ca pe vremuri. Elizabeth însă ratează această șansă. Probabil crezându-se nedemnă de o potențială iubire, își autosabotează această opțiune. În celălalt film, Petrunjia are și ea o astfel de șansă. Dar, spre deosebire de Elizabeth, Petrunjia o ia.
Dumnezeu există și numele lui este Petrunija
Acesta este un film macedonean, coproducție cu alte case europene, regizat de Teona Strugar Mitevska, inspirat dintr-o poveste reală petrecută în orașul Stip din Macedonia de Nord. Petrunija este o femeie de 32 de ani ce încă locuiește cu părinții, căreia mama ei i-a cam spus toata viața (sau i-a indus indirect) că nu e bună de nimic. Petrunija așadar nu are o bază consistentă de încredere în sine care să o ajute să învingă ostilitățile vieții.
Când se hotărăște spontan să sară în râu după crucea Bobotezii, aceasta ostilitate crește violent. Masele de barbati revoltați și nervoși aproape că o atacă, în fine, reușește să scape, dar până la urmă ajunge la Poliție. Ați zice… ce absurd, nu? Ce legătură are o tradiție religioasă cu legea sau politica? Tocmai aici e ironia între cele două ‘’puteri’’ în stat, care ar trebui să fie separate, dar așa cum o știm, deseori se întâlnesc… Practic e din nou un sub-comentariu social al felului în care Biserica uneori își depășește evlavios atribuțiile și intră cu bocancii în viețile oamenilor. Totusi, nici omul Bisericii și nici omul Poliției nu sunt unilaterali, filmul nu i-a portretizat drept corupți ori incorecți. Doar ușor incompetenți poate, sau slabi.
Petrunija reușește sa facă față acestui abuz al fortelor de ordine, până la urmă. La întrebarea ‘’Cine zice că nu e a mea crucea?” (n.r. după ce a sărit în râu și a câștigat-o pe drept), preotul nu reușește să îngâne decât ‘’canoanele religioase’’, ‘’așa se face dintotdeauna’’ etc. Adică poveștile vechi patriarhale unde femeile n-au loc, pentru că nu le-a fost scris locul. În ciuda insistențelor constante ale autorităților, ceva în Petrunija se trezește odată ce înțelege nedreptatea la care e supusă. Nu are nimic de pierdut, astfel încât cea mai bună opțiune a sa e să își caute puterea interioară și să o folosească, în ciuda bullying-ului la care a fost supusă de-a lungul vieții. Când un tânăr polițist îi împărtășește dezamăgirea față de cum e construită lumea și îi oferă gesturi de o tandrețe discretă, perspectiva i se schimbă. Poate cel care prinde crucea Bobotezei chiar are noroc tot anul. Sau poate norocul ți-l mai faci și singur din când în când.
Titlul filmul este foarte provocator, dar recunosc, e ceea ce m-a atras cel mai mult să văd filmul, dincolo de trailer (și bine am făcut). De altfel, un cetățean filmat de o jurnalistă chiar comentează faptele care ajunseseră la știri: Ce-ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi fost femeie? De multe ori, după cum bine am văzut în societate de atâtea ori, cei care se bat în piept cu cărămida credinței sunt cei care uită de cel mai de bază lucru: înainte de toate, ești om, indiferent ce scriu cărțile. Vă recomand acest film și vă las cu aceste gânduri despre. Iar dacă l-ați văzut deja, vă aștept în comentarii să-mi spuneți cum vi s-a părut.
