Clopoțelul a sunat de mult a întârziat, dar, într-unul din cele 14,056 milioane de universuri, acest articol a fost scris mult mai la timp. În acesta în care suntem, ne mulțumim cu ce avem. 😛 Neapărat voiam să scriu și eu câteva cuvinte despre Avengers: Endgame, și în general, despre supereroi, modele de lideri, și altele. Contrar popularului serial Game of Thrones, unde mai degrabă înveți „așa nu”, pentru mine, finalul Avengers așa cum îi știm noi a fost și plin de lecții. De data asta, e cu spoilers, nu citiți mai jos dacă încă nu ați văzut filmul. Sfat prietenesc. 🙂
Cred că filmele cu supereroi și benzile desenate au un rol în cultura asta pop creată de-a lungul anilor, dincolo de entertainment pur. Comics-urile au fost (și sunt) folosite și pentru a transmite mesaje, pentru a scoate în evidență trăsături ale umanității, sau pentru a crea niște modele acolo unde acestea nu sunt. Cu toate că supereroii au puteri, pentru că ei sunt de cele mai multe ori oameni, ne putem regăsi adesea în principiile lor, sau în anumite comportamente, putem rezona cu ce fac chiar și când greșesc.
Din punctul meu de vedere, dezvoltarea universului Marvel în jurul Avengers a creat niște figuri inspiraționale, atât pentru adulți, cât și pentru copii și tineri – încerc din greu să îmi amintesc că sunt în prima categorie. :))) Pentru mine, acel personaj e Captain America – un adevărat lider, dincolo de freza lui aranjată și glumele old school. De ce? Pentru simplul fapt că îi pasă de oameni, și se vede unul din ei, e capabil să conducă, și oamenii îl urmează. Poate nu are cele mai strălucite speech-uri motivaționale, dar e serios și se vede că pune inimă – iar asta e suficient. Când a prins Mjolnir-ul de la Thor, a fost clar: he is worthy! De altfel, o caracteristică de lider a lui e că nu se consideră deloc superior și nu se comportă arogant – ceea ce, pentru mine, e o componentă esențială a oricărui lider.
În schimb, un alt arogant, Tony Stark, ne-a arătat și în Endgame partea lui vulnerabilă, și m-a făcut să îl apreciez și mai mult. Era clar că o să joace un rol cheie în final, și a fost chiar emoționant – sacrificiul lui nu va fi uitat!
Dar sacrificiu a fost și ce a făcut Black Widow pentru a-și ajuta echipa, mânată de un scop mai mare decât ea. Nu știu ce îi face pe oameni așa împăcați cu jertfirea, dar pare că așa trebuie să fie, că acela e drumul lor. Un erou nu e erou doar pentru că dă pumni în stânga și în dreapta, ci pentru că e capabil să lase egoismul personal la o parte, pentru a dărui ceva înapoi celor mulți. Eu personal mă întreb de multe ori de ce nu pot fi mai puțin egoistă, dar nu îmi iese.
Culmea, în rolul antagonist, nici măcar personajul rău nu se gândește doar la el – e printre singurii eroi negativi care mi se pare creat extraordinar de bine, de Thanos zic. Avea un scop bine determinat și a făcut ce i-a stat în putință ca să-l urmeze, convins fiind că va restaura echilibrul lumii dacă jumătatea din popoarele ei dispar. Am apreciat faptul că l-au făcut să fie inteligent, nu prost, nu nechibzuit, cum, poate, sunt alți eroi, slabi, și mai ales că și-a schimbat în cele din urmă obiectivul la care ținea așa mult: restaurarea balanței. Și-a adăugat și extirparea Avengerilor. 🙂
La fel de transformativ mi s-a părut și rolul Nebulei, scăpată de sub tirania părintească, dornică să fie acceptată într-un grup de oameni pentru cum e ea, nu pentru cum ar vrea alții să fie. Întreaga parte cu Guardians of the Galaxy, de fapt, m-a făcut să îmi amintesc cu drag de ei, pentru că mi-a mers la inimă povestea lor. În comics, Nebula îl ucide pe Thanos, și deși în film nu a fost cazul, tot i s-a oferit un rol important.
Nu pot să nu îi menționez pe Captain Marvel și pe Thor, care au avut fiecare aportul lor – Thor, la dramă, Carol la salvat situații limită. Nu am o problemă că l-au făcut pe Thor ”gras”, nu văd de ce este asta o tragedie pentru mulți oameni – când cineva trece printr-o traumă ei bine, da, se întâmplă să te afunzi în alcool și mâncare, sau în altele, de depresie, și să te transformi fizic, ca o reflecție a ce e în interior. Cred că e o temă care nu ar trebui batjocorită așa ușor – mie una nu prea mi-a venit să râd, cel mult am zâmbit.
Iar despre Ant-Man nu pot să spun decât că e supersubestimat! Îmi place foarte mult de Paul Rudd și cred că rolul i se potrivește mănușă!
Aș putea să-i enumăr și pe ceilalți, dar e inutil – când s-a reunit echipa, mi s-a ridicat părul de pe mâini, a fost ultrafaină bătălia de la final, așa cum ar trebui să fie una (hint hint). M-am simțit nostalgică pe alocuri, revizitând și scene din celalalte filme, sau văzându-le cu alți ochi, cred că a fost un omagiu frumos adus întregii serii. A fost ca o călătorie în timp! (pun intended)
După cum observați deja, mie mi-a plăcut foarte mult Avengers:Endgame, și l-aș mai vedea de câteva ori – a fost făcut cu răbdare, i s-a acordat spațiu pentru emoții, pentru acțiune: am avut timp să trec prin tot rollercoaster-ul de stări emoționale și să mă bucur, și să curgă o lacrimă pe obraz. Îmi plac filmele cu supereroi nu doar datorită superputerilor acestora, ci din aceste fapte înduioșătoare de prietenie, de vulnerabilitate, cred că putem învăța multe din majoritatea, inclusiv lucruri legate de ce am zis mai sus: leadership.
Totodată, simt așa un pic că e sfârșitul unei generații crescute cu acești supereroi, care nu o să mai apară așa, în acest format, niciodată. Mă întristez, dar sunt împăcată, căci a fost frumos cât a durat, și distractiv, și plin. Mi-a fost inima plină, și m-am bucurat de Endgame, și cred că you lose some, and you win some, și că nu putea fi happy ending total, dar e bine așa. O să fie bine.
