Duminica trecută s-a încheiat o ediție complexă a festivalului de film TIFF la Timișoara, cu multe proiecții, discuții cu regizori și actori cunoscuți, a fost ca și când ajungi în raiul restaurantelor, care îți oferă un meniu cu tot ce-ți place și potențial plăcea, dar nu poți alege decât un preparat o dată, nu le poți avea pe toate. M-am bucurat de invitație, dar mai mult m-am bucurat de filme. Vreau să scriu mai multe despre 2 dintre ele, cele românești, dar încep cu cele străine pe care le-am văzut, după deschidere.
Sorda
Acest film e propunerea Spaniei la Oscaruri și tratează cu duioșie, dar realism o poveste a unei persoane cu deficiențe de auz. Mi-a plăcut că nu e o poveste care să genereze milă sau să exploateze suferința unei persoane pe care noi o percepem drept ‘’cu dizabilități”, ci este una care aduce empatie și conștientizare, mai ales dintr-o perspectivă maternă și într-o relație de cuplu. Nu am comentarii, doar vi-l recomand călduros dacă îl prindeți pe undeva.
To a Land Unknown
Aici întâlnim o poveste mai degrabă tragică, despre refugiați palestinieni aciuați în Atena, cu scopul final de a ajunge în Germania pentru a-și deschide o cafenea de familie. Este un film realizat cu multă măiestrie cinematografică, ritmat, cu actori grozavi, echilibru de umor, folclor și zbucium, dar te rupe firul narativ. Adică doar cineva insensibil ar putea să nu fie mișcat de drama a doi verișori care încearcă prin diverse căi să acceseze o viață mai bună și poate mai dreaptă. Din păcate unele alegeri ne duc în locuri greșite, dar cât e vina noastră și cât e vina societății, mediului etc.? Nu zic că am un răspuns, dar pot să confirm că am plâns cu lacrimi amare când am ieșit din sala de cinema.
Jaful secolului
Acest film este propunerea României la Oscaruri și discuția de după cu Cristian Mungiu și actorii mi-a completat perspectiva asupra lui, ca să procesez mai bine ‘’ce-am văzut”. Nu știu să vă spun dacă străinii vor aprecia toate nuanțele dincolo de veșnicele stereotipuri (din păcate), dar nu este un film de dat la o parte.
Putem să-l privim ca pe un act stratificat:
- Povestea polițistă: se întâmplă un jaf (bazat pe o poveste adevărată, din nou… din păcate), cum evoluează situația, îi prinde, nu-i prinde?
- Povestea colonialismului: cum ‘nenorociții’ ăștia de olandezi colonizatori își continuă (sau nu) practicile sclaviei moderne;
- Povestea dramei familiei care își lasă copilul în urmă sperând la un trai mai bun și toate presiunile care rezultă de aici;
- Povestea decadenței vestice (petrecerile obscure din Olanda) și aparenta puritate estică (biserica satului românesc)
- Povestea curajului unei femei de a-și lua viața în propriile mâini și de a răzbi.
Fiecare lentilă aduce un plus, individual ele nu sunt complete, adică nu sunt nici-nici, dar împreună creează ceva. Acel ceva e o imagine pe care trebuie să o confruntăm noi ca români: Chiar așa suntem noi? Cine vrem, totuși, să fim, de fapt? Șmecherași, demni, umili, manipulabili, oportuniști, sărmani? Filmul ne dă opțiuni. Viața reală decide.
Sunt 3 replici care mi s-au părut marcante pentru povestea filmului:
1. “Cum bă, 50 de milioane un tablou și lumea moare de foame?”
Absurdul inechității sociale e proiectat asupra unui tablou valoros. E greu de acceptat pe ce punem, de fapt, valoare ca societate: un tablou al unui artist controversat (Gauguin) sau împărțirea corectă a bogăției între oameni astfel încât nimeni să nu moară de foame?
Cristian Mungiu spusese în cadrul discuției post-film că “rolul nostru azi e dat de câte generații de bunăstare avem în spatele nostru” și poate nu realizăm asta suficient. Și nu, nu e vina unor oameni care au avut sau au această bunăstare, ci a societății exploatatoare, dar cum recunoaștem aceste privilegii? De multe ori putem privi personajele mai puțin morale din film cu un aer de superioritate, uitând exact ce zice Cristian Mungiu.
2. “Nu te-ai săturat de cum se uită lumea la noi?”
Umilința de a te simți ca un vierme, ignorat, un fel de “sub-om” sapă la sentimentul inferiorității pe care îl cunoaștem, ca popor, foarte bine, deși uneori nu vrem să admitem asta. E totodată și un sentiment al înstrăinării, fiind într-un loc care nu e acasă. Și chiar dacă unii oameni se pot regăsi peste hotare și își pot construi adevărate cămine primitoare, nu mereu se întâmplă asta. Deseori rămâne în urmă dorul, suspinul după dulciurile bunicii, mirosul de jar din vatră și drumurile prost asfaltate.
Cristian Mungiu punctează foarte bine din nou că: “Cine supraviețuiește este cine e cel mai puternic, nu cel mai empatic”, empatia nefiind un sentiment ‘natural’ (zice el), așadar lupta pentru putere se dă în continuare în jungla urbană a capitalismului, fără urmă de empatie față de imigranți, poate chiar față de proprii cetățeni. Empatia necesită efort, unul pe care nu prea știm a-l face (nici străinii, nici noi).
3. “Noi aici considerăm că suntem ‘’noi’’ cu voi, chiar dacă dumneavoastră ne considerați pe toți “ei”.
Am putut să rezonez cu această frază pentru că nici pe mine nu mă reprezintă caracterele grosolane ale unor indivizi cu care suntem asociați ca români. Nu mă identific cu escrocherii, mișmașuri sau acte de nesimțire. Mă mai trezeam în trecut că îmi cer eu scuze în public pentru comportamentul conaționalilor, dar acum realizez: cu fiecare scuză pe care o cer în numele altora, cimentez și mai tare ideea că este un comportament colectiv și nu unul individual. Întăresc percepția ca e ceva ‘’al poporului’’, de care nu ne putem descotorosi, și nu ceva individual ce nu are legatură cu nația, ci cu proasta-creștere (care poate exista oriunde).
Mai departe. Rareș Andrici în rolul lui Iță este un actor excelent în rolul ticălosului, e foarte convingător, alături de acolitul său mai simpatic. Cât despre Anamaria Vartolomei, inițial m-am gândit că aș fi vrut mai mult. Apoi am realizat că ea este simbolul demnității și al bunului simț în tot acest film, chiar al curajului – și cum poate bunul simț să fie extravagant, pompos? Nu poate fi. Poate că e umil, dar e sincer. Am primit așadar suficient din partea actriței, exact cât trebuia să primim pentru povestea ei. Privită prin această lentilă, mi s-a părut o potrivire reușită.
Nu e ușor să faci un film despre români. Suntem în toate felurile și nicicum, într-o continuă zbatere între ce-am fost și ce putem fi. Jaful secolului poate nu capturează în întregime această disonanță, dar sigur iscă discuții. Mi-ar fi plăcut totuși să fie cu mai puține stereotipuri despre români. Ca cinematografie însă, Teodora Mihai a surprins pertinent căutările acestui popor.
Dracula
Mergând pe linia descrierii poporului, filmul lui Radu Jude este exact ce mă așteptam să fie: o satiră la adresa noastră, o oglindă întoarsă ipocriziei, pe un fundal capitalist de oprimare și AI, într-un amalgam de valori și kitsch. Acesta este și primul motiv pentru care mi-a plăcut, strict pentru că este ALTCEVA față de veșnicul romanticizat Vlad Țepeș / Dracula, lustruit mai ceva ca un bibelou în toate filmele făcute despre acest om, fie ele românești, fie străine (chiar și eu m-am lăsat vrăjită de ‘propaganda’ ilustră patriotică din spatele filmului din ‘79 – unul destul de bun, să știți). Asadar da, chiar din posterul genial al filmului am realizat că va fi ceva de ‘caterincă’ la suprafață, dar și o explorare artistică și socială a românilor. M-am săturat de Dracula frumoși, exotici, înspăimântători, hateri de usturoi. Dați-mi nșpe mii de variante ale lui, cu iz românesc. Sau să rugăm AI-ul să ne dea?
Intersecția filmului cu inteligența artificială m-a lăsat pe gânduri, înțeleg că are un rol ridiculizant, însă parcă a fost prea mult la un moment dat. Totuși, am înțeles ironia și răscrucea dintre artă, tehnologie și autenticitate. Mi-a plăcut rollercoaster-ul prin care ne duce filmul, ba m-am simțit ca la film, ba ca la teatru, ba într-o discuție cu cineva, dar am trecut relativ repede peste impresia inițială de ‘’what the fuck am I watching?”.
Dracula nu e un film pentru cei sensibili și slabi de duh. You will either love it or hate it, cum se spune. E departe de a fi un film ‘genial’, dar este foarte haios – face uz de stereotipuri într-un mod deștept, nu de duzină. E și o candoare undeva acolo în spatele kitsch-ului, dincolo de grotescul ridicol pe alocuri, dar trebuie săpat bine în mentalul colectiv pentru a-l descoperi. Însă numai un regizor talentat și ancorat în societatea românească ar putea să construiască așa un film despre… noi, până la urmă, noi și “corporatizarea” noastră, noi și “însătenirea” noastră, noi și tradițiile și miturile noastre, noi și progresismul nostru.
Strălucesc câteva scene formidabil executate (vă spun cu mâna pe inimă că secțiunea ecranizată a Poveștii poveștilor de Ion Creangă m-a făcut să râd cu lacrimi minute în șir), precum și actorii Adonis Tanța și Andrada Balea. Am încercat să nu vă dau spoilere, ci mai degrabă să stabilesc niște așteptări corecte. Dar rămâne să îmi spuneți voi cum l-ați perceput. 🙂
