Un film de Oscar: Poor Things

Rar mai scriu despre filme zilele acestea, cu siguranță nu cum o făceam în liceu, și cu atât mai mult cu cât nu sunt chiar o cinefilă înfocată (nu din lipsă de dorință, ci alte priorități), dar îmi place mult să o fac, și încerc să nu ratez ocazia atunci când un film mi s-a părut extraordinar. Așa cum este Poor Things (Sărmane creaturi), de Yorgos Lanthimos.

L-am văzut la Cinema Timiș și a fost un răsfăț total vizual, cinematografic și muzical, dar și împlinitor din punct de vedere intelectual, aș zice (explic, dar fără spoilere). 

Atenție totuși! Este un film ce poate părea deranjant, scandalos, controversat, asta ca să nu ziceți că nu v-am avertizat. Personal, am pielea mai groasă și nu sunt așa sensibilă (adică mie chiar mi-a plăcut Old Boy, de exemplu :))) ), dar zic. Cu toate acestea, în spatele “monstruozității”, și exagerez de dragul exagerării, se află mult umor negru și o oarecare tandrețe dulce. Ce este clar, însă, e că atât Emma Stone, Willem Dafoe și Mark Ruffalo fac un joc actoricesc excepțional de bun și captivant. 

M-a fascinat scena de început a filmului, cu Emma Stone stând cu spatele, într-o rochie albastră (link la un interviu cu designera despre îmbrăcămintea din film) contrastând ușor cu decorul, cu părul negru ca pana corbului fluturându-i gentil. E ceva ce nu pot uita, mi s-a părut marcant. De altfel, e și o antiteză destul de puternică față de cine ajunge Bella Baxter (Emma) să fie mai departe, transformarea ei. Toate costumele și hainele ei reprezintă ceva, au un simbolism dedesubt, nu sunt alese întâmplător, iar pentru mine asta e foarte satisfăcător la nivel vizual și cognitiv, să știu că totul a fost gândit cu migală și se potrivesc toate ca într-un puzzle.

Bella este electrizantă prin prezența Emmei Stone, cu ochii aceia mari și hipnotizanți, cu limbajul elevat ce ajunge să îl folosească, vocea ei reverențioasă, corpul atât de alb și elastic. Preschimbarea ei pe parcursul filmului este ca o metamorfoză, asemeni unei omizi care iese din crisalidă. Bella e o femeie care nu cunoaște rușinea, deoarece nu a învățat-o nimeni ce este, și se comportă ca atare, liberă, “desfrânată”, da, neavând viziunea îngrădită despre cum se fac anumite lucruri. Aș spune aproape că e o utopie a cum pot fi de libere femeile, libere să fie, pur și simplu, dar mai ales libere să experimenteze, să încerce. Desigur, această descoperire are și o componentă de infantilism, deoarece așa e povestea. 🙂 

Creatorul Bellei, ca să nu-i zic tatăl, interpretat de Willem Dafoe, este pe cât de serios, pe atât de haios și ridicol. Un om pasionat de știință și mai ales de “ce se întâmplă cu corpul uman în diverse stagii”, o moștenire nefericită de la tatăl său, regăsită prin cicatricile și ciudățeniile trupului acestuia. Sunt câteva dialoguri cu pasaje atât de delicios de seci, că nu ai cum să nu râzi. Totodată, e un om în aparență lipsit de sentimente, concentrat doar pe plăcerea experimentului. Această atitudine îi permite Bellei să învețe despre ea fără influențele altora, deși mentalitatea științifică o deprinde totuși de la creator, o dovadă că mediul ajunge să te formeze totuși, chiar dacă explorezi mult pe cont propriu.

Un alt bărbat atras de magnetismul inocent al Bellei este personajul adus la viață de Mark Ruffalo, un fel de wannabe Don Juan, care se dovedește a fi mai puțin Juan decât s-ar fi vrut. Inițial, se folosește de Bella, dar curând ne dăm seama că alura de macho man a fost doar o mască, iar Bella, cum nu are filtru, ajunge să întoarcă spre el o oglindă destul de sumbră: el e lipsit de substanță, cu o masculinitate extrem de fragilă. Aș putea chiar să spun că sunt multe subteme de feminism în film, dar poate mă crucifică cineva pentru asta, că deh, nu poți face scene de sex și să vorbești și despre feminism. Feminismul e cuminte, nu deranjează, nu șochează… nu?

Lumea Bellei se extinde din alb-negru înspre multicolor, cu nuanțe puternice, deosebite, pline de viața pe care abia o descoperă. Totul se umple și de gust, dar și de muzică, și îndeosebi doresc să punctez o scenă superbă de fado, când Bella aude o melodie cântată pe un balcon. Este vorba despre O quarto de artista Carminho, care vorbește despre o “cameră” mică, poate precum cea din care tocmai evadase Bella. O scenă din nou memorabilă și foarte sensibilă.

În încheierea pledoariei mele, care nu seamănă deloc cu o pledoarie, mai scriu doar că am fost extrem de stimulată de film, am analizat cu soțul meu tot felul de detalii după, și am conchis amândoi că este o realizare cinematografică la un alt nivel, cum poate nu am mai văzut de ceva vreme, dincolo de poveste. Vi-l recomand, dar cu mintea deschisă, e doar un film, ok? Sper să vi se pară și vouă un spectacol, așa cum consider că este, dar și cu mesaje importante pentru cine dorește să și le ia. E ok și să nu vi se pară așa, dar cred în lărgirea orizontului prin expunere în afara zonei de confort și cine știe, poate vă va surprinde. 🙂 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.