Am fost ieri să văd ”La La Land”, un film pe care mi-am propus anul trecut (dacă mai știți lista ASTA) să îl văd… și wow, am fost ”mesmerized”, cum s-ar zice în română. Îl pot încadra categoric între cele mai faine filme văzute anul acesta la cinema! Evident, trebuie consemnat aici în memorie că mi-a plăcut muuuuuult!
”Here’s to the fools who dream...”
Dacă n-aș fi văzut Whiplash (și plăcut), n-aș fi știut cine-i Damien Chazelle, dar acum pot să-l am în vedere pentru viitoare filme pe care le mai regizează. În primul rând, La La Land e un mic musical centrat în jurul ideii de țel personal în viață și rolul iubirii în el. În al doilea și ultimul rând, Emma Stone și Ryan Gosling. :)) Aș putea să închei recenzia aici dacă aș fi superficială, dar nu e doar despre asta – oricâtă chimie ar fi între cei doi, și pe cât îmi place să admir ochii mari de pește ai Emmei, există și alte elemente frumoase ale filmului.
Căci da, pe lângă a fi un musical (nu ne îneacă cu muzică, cred că e echilibrată partea asta), filmul este o frumusețe a luminii, culorilor, costumelor, și cadrelor … există o paletă colorată aprinzător, de la galben lămâie, albastru safir, roșu trandafir, sau verde smarald… care se înmoaie cu tonuri mai simple de alb, negru, azuriu, sau piersică. În diverse scene, lumina face cât jumătate din tot ce reprezintă momentul acela, sub o rază de roșu stacojiu, sau albastru prăfuit, lâncezind pe chipurile și expresiile actorilor. E minunat, pe mine m-a fascinat utilizarea luminii în acest film…
Nu mi s-a părut a fi un film de entertainment neapărat, ci mai degrabă unul artistic – Emma Stone și Ryan Gosling nu sunt cei mai străluciți interpreți vocali, dar combinația dintre ei e reușită, și se ”îmbunătățește” pe parcurs, când parcă pun mai multă pasiune în ceea ce cântă, iar melodiile sunt ușor de fredonat și reținut, au versuri cu însemnătate (eu nu pot să-mi scot din cap City of Stars). Talentul lor, oricum, clar e pus în valoare de melodiile superbe pe care le cântă… Și pe lângă voce, PIANUL. Vai de mine, vai de mine, aș putea să fac, scuzați-mi entuziasmul, dragoste cu pianul acela și melodiile de pe fundal, piesele sunt așa sensibile și curg lin și nostalgic pe ritmul filmului, ah… Și apare și John Legend cu vocea lui inegalabilă, deci ce să mai zic. Uneori muzica e cel mai bun cuvânt când simți că ți-ai pierdut glasul. Nici dansul nu e mai prejos, avem ocazia să vedem niște momente drăguțe între cei doi, cumva se îndrăgostesc și prin dans. 🙂
N-aș vrea să pomenesc foarte mult despre povestea dintre Mia și Sebastian (Emma Stone, Ryan Gosling), dar îmi place tema abordată – care nu e neapărat nouă, dar e interpretată fain, și anume că atunci când visul tău nu coincide cu al ei/al lui… ce alegi să sacrifici? 🙂 Cât de importantă e chemarea vieții noastre asupra tuturor celorlalte alegeri pe care ar trebui să le facem, cum ar fi … cu cine ne petrecem restul vieții? Dacă doar unul din cei doi reușește să ajungă să fie fericit cu altcineva, și celălalt nu? E superb de trist și frumos, și e exact finalul dramatic care îmi străpunge inima și mă face să suspin. Căci ne plac filmele care ne fac să visăm, nu? Care spun o poveste de să ne regăsim în ea. 🙂
Ultimul film cu tentă de muzică la care m-am uitat (în afară de animația Sing de anul acesta) a fost Begin Again, și ăla mi-a plăcut, a fost simpatic, și un pic altfel, dar m-a vrăjit mai mult La La Land. Au mai zis-o și alții, e ca o reinventare a cinema-ului clasic hollywoodian, o odă filmelor vechi (cu referințe subtile inserate pe alocuri în film, gen Casablanca, sau Rebel without a cause), un strop de magie, culoare, și jazz. Dacă vă plac filmele artistice și nu 100% siropoase, vă recomand să mergeți! Eu l-aș revedea cu mare drag, ba chiar mă cam bate gândul să fac asta…
Vin cu tine, dacă mai mergi la film! 🙂
Încă nu l-am văzut și cred că aveam rețineri, dar m-ai convins 😛 Ryan Gosling nu mă încântă neapărat, nu știu de ce, dar pe Emma aș putea zice că o ador 😛 😀
L-ai vazut, Iulia, pana la urma? 🙂 Iar iti raspund dupa 1000 de ani… 🙁