Azi, un pic despre mâncare și mofturi, cu poze minunate împrumutate de la prietena mea Bianca, pe care vă invit să o urmăriți pe Instagram aici. Nu doar că îmi place cum surprinde atmosfera culinară a ce e pe masă, dar îi admir și curiozitatea în a experimenta lucruri noi, și a mânca autentic, savuros, aproape artistic. De celalaltă parte a mesei, uitându-mă strâmb, cu două mâini stângi, sunt eu. :))
De când sunt mică, mi s-a spus mereu că sunt o mofturoasă la mâncare, și poate că nu doar mi s-a spus, dar am și fost, sunt. Există lucruri pe care nu-mi place să le mănânc ACUM, câteva exemple fiind ciuperci, sfeclă, fasole verde, carne de porc, și lucruri pe care le mănânc doar în combinații anume: morcovii doar cruzi sau sote, conopida doar la cuptor, ardeii doar cruzi și așa mai departe (sigur sunt mai multe, dar nu stau să le-nșir acum pe toate). Nu înțeleg însă de ce aceste preferințe personale trebuie să mă definească.
Nu sunt nici filfizoană, nici prințesă, nici nimic – pur și simplu, cum necum, așa mi s-a format gustul de-a lungul anilor. Unele lucruri încă le descopăr sau le redescopăr, și mă uimesc singură și mă bucur de ele așa cum vin, firesc, fără să le forțez neapărat. Alteori mă duc cu brațele deschise spre noi experimente, doar pentru a le încerca, dar aici trebuie să fac eforturi mai mari ca să se întâmple mai des asta (de exemplu acum când o să plec în Barcelona mi-am propus să fiu ”open mind all the way” în privința asta). De aceea am subliniat mai sus ”ACUM”, pentru că poate peste 1 an îmi vor plăcea altele, sau cine știe, o să întâlnesc o altă formă gătită a mâncării respective, și o să mă dea peste cap.
Oamenii nu pricep că nu e nimic personal cu ei, și culmea, reacții primesc și din partea celor care nici măcar n-au gătit mâncarea pe care o servesc. Chiar ieri cineva ridicase o sprânceană că am lăsat legumele de la ciorbă în farfurie – că nu îmi plac legumele din ciorbă, mna, mare lucru? Și m-am abținut să-i spun ceva, din bun simț, deși am observat imediat disprețul. ”Iată, fata care lasă legumele de la ciorbă în farfurie…”. Nu îmi place nici să risipesc mâncarea, evident, așa că dacă am ocazia, ori o donez altora, ori o dau la câini (dacă scot șunca din sandvici, de exemplu). Dar se întâmplă și să ”las în farfurie” dacă așa s-a nimerit. Așa … și? It’s not you, people, it’s me. Ce să zic.
Bineînțeles că nu vreau să fiu nerespectuoasă, sau nerecunoscătoare, dar cred totuși că nu e cazul să fiu judecată atât de aspru pentru că nu îmi place ceva. E o senzație foarte enervantă, și nu înțeleg cum le afectează pe diverse persoane în parte, și de ce devin, brusc, mai ”intolerabilă” cu această ocazie. Eu nu sunt guralivă când nu îmi place ceva, pur și simplu tac, și ori nu mă servesc, ori spun scurt că nu mănânc așa ceva, și gata, și mai îmi și cer scuze. Deși probabil că nu ar trebui. Încerc să nu fac o dramă din toată chestia asta, dar oamenii din jurul meu tot fac asta, cumva. ”Vaaaaaai, nu mănânci zacusccăăăă???” Piatra de căpătâi a studentului român! Nu, nu mănânc zacuscă. Altceva? Nici nu pretind ca oamenii să gătească special doar pentru mine, pentru că dacă îmi place ceva, mă servesc, dacă nu, nu o să mor de foame, că totuși nu am o paletă chiar atât de restrânsă a gusturilor.
Oricum, continuu, cu oamenii noi, sunt stigmatizată pentru preferințele mele culinare – ar mai lipsi să spun că sunt vegană sau vegetariană și gata aș fi, m-ar toca direct pe farfurie și m-ar servi acru, cu borș. Încă n-am ajuns la acel stadiu, dar mai văd chipuri când am zilele în care ”nu mănânc carne”. Poate mă lămuriți voi, deci, care e treaba cu eticheta asta de ”mofturos” și de ce mereu aprinde un fitil în privirea oamenilor. Cu ce e jignitor? De ce e păcat că nu mănânc ceva? Al cui păcat? Al meu? Putem să trecem peste asta odată? 🙂
Iuuii..I so get you. Nici eu nu mananc zacusca si de vreo 2 ani nu mai mananc deloc carne (cu exceptia pestelui). Si toata lumea simte nevoia sa auda explicatii. Eu refuz sa le dau :)) In schimb acuma mananc multe lucruri pe care cand eram mica nu le-as fi mancat ever. Ciuperci, masline, ulei de masline, ardei, ceapa :))) I love them now. Dar cred ca are de-a face cu faptul ca acuma le stiu singure in mancare, nu incurcate cu carne si zgarciuri de carne sau grasime :)) Dar da, cred ca fiecare are dreptul sa manace fix ce vrea, fara explicatii. Si ca ceilalti nu trebuie sa ia totul asa de personal.
Cred că e un fel de mentalitate cu rădăcini de demult, de pe vremea când bunicile noastre petreceau extrem de mult timp în bucătărie, iar mâncarea nu era nici accesibilă dacă nu munceai un an întreg pentru ea, nici nu se făcea un-doi pe aragaz sau în cuptorul cu microunde. Oamenii de la țară încă se simt ofensați dacă îi refuzi când te servesc (un fel de: mâncarea mea nu-i suficient de bună pentru tine? etc). În timp ce pot să înțeleg de unde a rămas mentalitatea asta, mi se pare că-i momentul să o depășim. Să fim serioși, trăim într-o societate cu n-șpe mii de alternative culinare. Cred că și dacă nu ai avea voie să mănânci decât orez și carne de pește, tot s-ar găsi vreo sută de feluri de a le găti diferit. Așa că putem într-adevăr să alegem ce și când și cum mâncăm, ne „permitem” să avem preferințe.
Și da, am perioade în care nu-mi trebuie să văd carne. Atitudinile oamenilor sunt foarte dezaprobatoare vizavi de subiectul ăsta, nu înțeleg de ce.
Ai dreptate, cred că era mai jignitor sentimentul de ”I earned my food, and you dare not like it?”… cumva muncită treaba. Atitudinile oamenilor sunt ofensate de orice în ziua de azi… sincer.