Prima oară m-am întâlnit cu Brâncuși la Târgu-Jiu, unde i-am admirat celebrele opere, fără însă a înțelege (pe îndelete) munca lui. Nu că nu mi-ar fi plăcut, dar le priveam cu ochi de dilentant, fără profunzime. Mă uitam la Coloana Infinitului și vedeam coloana, nu cerul. Am trecut pe lângă Poarta Sărutului fără să VĂD, de fapt, sărutul. M-am și schimonosit în fața ei, pe vremea aceea, cu un sărut…
Spre bucuria mea, o bucurie pe care nu am căutat-o, recunosc, l-am descoperit altfel pe Brâncuși și la Timișoara, în expoziția Muzeului de Artă Timișoara, dar și în cartea Monicăi Stănilă. Nu cred că marele artist trebuie ”explicat”, pentru că nu e vorba despre o lecție ca la școală sau despre ”ce a vrut să spună sculptorul”, cât mai mult e o explorare în lumea lui și ideile care i-au definit arta.
Fiecare, de altfel, înțelege ”ce vrea” sau ”ce poate”, din lucrările lui. Ca să-mi completez cunoștințele, am ascultat-o cu mare încântare și pe Doina Lemny, muzeograf la Centrul Pompidou în Paris, și expert în sculptură (modernă). Vă recomand acest interviu savuros, pentru o mai bună aprofundare.
Întotdeauna m-am întrebat (și încă n-am găsit un răspuns), dacă poți să separi omul de artă, dacă poți aprecia arta fără să știi ce e în spatele ei sau ce viață, ce principii, ce moralitate a avut omul care a creat-o. În cazul lui Brâncuși, sigur este dificil să faci asta – sculpturile sale, fotografiile, desenele au ieșit din harul minții sale, din viziunea lui asupra vieții. O viziune căutată pe parcursul vieții, nu dobândită din școală sau de la Rodin, de exemplu, unde a făcut un fel de ucenicie (Doina explică mai bine treaba asta în interviu). Este, probabil, o căutare de sine prin artă.
Și ce reușește Brâncuși e să redea, prin sculptură, lumea vie, în dinamică – așa cum ni s-a prezentat și la expoziție. Când am citit asta, mi s-a aprins imediat becul: da, așa e, văd acum, foarte clar! A fost aproape ca o revelație pentru mine, ca și când mi s-ar fi ridicat un văl de pe ochi. Sculptura lui… mi-a vorbit. Firește, probabil că fiecare din nou avem lucrări preferate, poate mai populare sau mai puțin cunoscute, din diverse motive. Mie mi-a plăcut cel mai mult… peștele. L-am adorat, peștele de aur, peștele zvelt, peștele dezbrăcat de orice etichetă, fluid, zbătându-se cu viață.
Dacă Brâncuși a încercat să surprindă firul roșu al materialelor cu care a lucrat sau al conceptelor pe care le-a simțit, Moni Stănilă reușește, la rândul ei, ce a făcut Brâncuși cu dalta: să imortalizeze natura intimă și esența ”bărbosului” franțuzit.
Ea scrie:
– E important să-i înțeleg pe cei care au gândit lumea ca mine, adauga orgolios sculptorul, pentru cã esenta fapturilor e in adâncul lor, nu la suprafatã. Si tu crezi ca sunt un sculptor abstract? dar, fara sã astepte un raspuns, Brâncusi continua: Eu nu sunt deloc abstract, cei care spun asta sunt niste prosti, niste incuiati si nebuni sunt ia care consi-dera că sculpturile mele sunt abstracte. Ce li se pare lor ca este abstract e cât se poate de realist, fiindca realul nu inseamna forma exteriora a lucrurilor, ci idea, esenta lor.
— Si sunt atât de noi sculpturile dumneavoastră, adaug tânărul.
Brâncusi se uit cu neîncredere la el. Il irită felul in care sare de la una la alta, fara cursivitate, fara logica si cumva cu prea multă naivitate. Până la urmă, iertându-l pentru tineretea lui, dă indiferent din mână și îi zice:
— Eu vin cu noul meu din ceva foarte vechi. Din intelegerea lumii, din ascultarea materialului in care lucrez. Nu încerc să redau un sărut, ci sarutul, nu o pasare, ci pasarea. Printr-o expresie redusă la esentă. Dar, dacă o să spui că sunt un abstract, o să mă supăr.
(…)
Când ai un lemn în mâini, mai intâi il asculti, il studiezi cu atentie, să vezi ce formă are, ce iti sugereaza, si scoti din el adevarata lui formã, cea ascunsa acolo. Intr-un fel se lucreaza cu lemnul, in alt fel cu piatra.
— E vorba de formele simple, nu?
— Măi baiete, formele simple nu stau ca ouale in material, că simplitatea nu e lipsa complexitatii, ci e rezolvarea ei. Am muncit mult până să înteleg asta. Ani intregi am slefuit si am cautat până sã ajung la pasarile mele. Ca pasarile lui Aristofan, si ale mele trebuie sã faca legatura dintre cer si pământ.
Bineînțeles, în cadrul expoziției, am simțit, de această dată, și ”Sărutul” în mod diferit, mi se pare perfecțiunea întruchipată. Nivelul eglității între iubiți și eternitatea unei ”biete pietre” cu iubirea scoasă în relief m-a emoționat mult – probabil și pentru că așa este cum mă simt acum, în viața mea. De aceea zic… Brâncuși este o experiență personală. Eu n-am putut să mă schimonosesc în poze lângă diversele lucrări, mi s-a părut profan să fac asta, ba chiar lipsit de semnificație.
Ce e minunat e că Brâncuși e atemporal și deci orice generație îl poate descoperi în felul său. Vă recomand, așadar, și cartea și expoziția. Nu doar să ne mândrim în gol cu ”Brâncuși al nostru”, ci ca să încercăm măcar nițel o apropiere în profunzime, așa cum a căutat și el adâncurile marmurei sau lemnului.
