2025 îmi flutură prin fața ochilor, 2026 se vede ca printr-un caleidoscop. Prezentul moment cântărește mai mult, mă ancorează. Încă nu. Încă nu, mai un pic. Încerc să-l cuprind cât mai mult. Cum poți oare cuprinde infinitul?
De ceva timp, simt că întruchipez o trăire ascuțită ca o lamă, care face viața deopotrivă minunată, dar mizerabilă. Manifestez des gânduri despre privilegiu, iubire trainică, prietenie adevărată, în contrast cu nedreptate, apatie, alunecare înspre abisul ignoranței, furie.
Viața merită trăită cu provocări, dar câte provocări poate îndura un om? Ce fel de provocare e războiul, foametea, într-o lume care are destul și e constant înfometată, dar nu de mâncare?
Suntem sau nu suntem pe marginea prăpastiei? Am depășit limita, autobuzul stă să se răstoarne.
Trăiesc lucid, fără a pune lucrurile sub preș. Diamantele sub presiune șlefuită strălucesc, dar tot porcii se îmbracă cu ele. Mulțumesc, prefer luciditatea empatică, un ultim licăr al umanității în care voi continua să cred până când nu voi mai fi.
Scriu despre foarte multe sentimente.
Dansul cu sentimentele noastre poate fi cea mai intensă provocare pe care trebuie să ne-o asumăm. Stau la sfat cu ele – ce-mi spun asta despre mine, despre lume? Ce să fac cu ele? Le ascult, dar le poftesc afară. Nu pot exista deasupra sentimentelor mele, să mă ierte stoicii de la care am încercat să învăț una, alta. Dar pot exista uitându-mă la ele ca la picturi abstracte impresioniste sau suprarealiste. Furia poate fi o oală fierbinte distorsionată scăpată pe jos într-un tablou alert, iar speranța poate fi soarele mic într-un cadru de iarnă grea.
De unele mă agăț de parcă aş atârna de pe o stâncă, pe altele (încerc să) le înghiontesc cu un bobârnac în afara sferei persoanei mele. Liniștea mă trage la suprafață – am nevoie de ea ca de aer. Iubirea mă scoate zi și noapte la liman.
Cât timp avem la dispoziție? Nu vom ști niciodată cu precizie. Trec anii și trecem și noi prin ei. Totul e temporar, dar uneori uităm asta. Și prezentul pe care încerc să-l lărgesc în minte e la fel de efemer. Țin de el ca să nu-mi răsfrâng gândurile ca o avalanșă care să mă îngroape. Vreau să am un singur gând zilele acestea: să mă bucur de ce este, încet, pe rând. Atât.
