Când mă bântuie un film (sau mai multe) decât se cuvine pentru un cinefil amator, înseamnă că ceva nu e în regulă și trebuie să scriu despre asta. Trebuie – pentru că îmi place ca odată gândite în așa puzderie, să am ideile aranjate și ordonate logic și frumos, cum se cuvine pentru un…analist de date. :)) (Anul trecut am avut doar 3 articole despre filme, deci nu știu cum să consider propria afirmație sincer.)
Surprinzător, nu credeam că voi scrie despre Marty Supreme și Uncut Gems, sau “cum m-am familiarizat cu filmele Safdie”, dar inspirației nu-i poți pune stăvilar. Am văzut Uncut Gems pe Netflix cu o zi înainte de a vedea Marty Supreme la cinema. Și asta a făcut toată diferența.
Dar să derulăm caseta un pic…Prima oară am auzit de Uncut Gems dintr-un comentariu la filmul If I had legs, I’d kick you, cu Rose Byrne (nominalizată la Oscar anul acesta), un film care mi-a plăcut de altfel destul de mult. Comentariul descria filmul american drept un fel de echivalentul masculin al acestuia din urmă. Habar nu aveam cine sunt frații Safdie, dar uite că ambii au regizat Uncut Gems, și doar unul din ei fiind în spatele Marty Supreme. Ambele filme au puncte similare, dar și divergente, pe care le explorez (fără spoilere, zic eu) în secvențele următoare.
Uncut Gems
Ca să pot savura acest film cred că m-a ajutat, retrospectiv, serialul The Chair Company, care a fost un rollercoaster de wtfs și situații pline de tensiune și răsturnări de soartă.
Și aici filmul e plin de momente haotice, care se înlănțuie năucitor, dar cumva am putut intra în adrenalina poveștii fără să mă deranjeze. (Nu sunt cunoscută pentru toleranța la haos.) Adam Sandler depășește eternul rol de comedian și face un joc foarte bun al şmenarului de cartier, al omului care umblă cu fofârlica, un coțcar de rang mediu pe nume Howard Ratner (Howie). Altfel spus, e un afacerist cu amaneturi, care obișnuiește să-i cam tragă pe sfoară pe clienții săi. E neserios și iresponsabil și orbit de pariuri.
Acțiunea e o avalanșă de neoprit pentru situații nefericite care se succed frenetic, frizând ridicolul, dar fără a stârni milă pentru personaj, până la urmă, el face toate acele alegeri: să mintă, să ducă oamenii cu zăhărelul, să nu se potolească nici când scapă la un fir de mustață. Cred că el nu auzise de vorba românească “ulciorul nu merge de două ori la apă”.
Filmul funcționează pentru că Howie e mereu în centrul atenției, nu primim nici un fel de ‘character development’, doar pur joc actoricesc, și doar asistăm neputincioși la prăbușirea lumii sale. Pe alocuri, apar inserții din baschet și The Weeknd, dintr-un oarecare motiv necunoscut. Nu e rău, dar următorul film merge mai bine. Cu toate acestea, fără haosul din Uncut Gems, cum ziceam, nu aș fi putut să-l înțeleg pe deplin pe Marty Supreme.
Marty Supreme
În principiu nu sunt fan biografii, nu aveam așteptări de la Marty Supreme, dar până la urmă am aflat că totuși nu e chiar o biografie autentică (după Marty Reisman) și asta l-a salvat. Josh Safdie a putut să facă toate nebuniile posibile ducând la extrem personajul lui Marty și i-a ieșit.
Timothee Chalamet reușește și el să depășească rolul de prinț din Dune punându-se de data asta în pantofii (pun intended) unui foarte tânăr pantofar (evreu), care e totodată înzestrat la ping-pong. Atât de bun, încât face pe dracul în patru să ajungă la British Open unde se vede numărul 1 mondial. Clar, băiatul nostru are carismă cât casa și “fură” toate scenele în care apare, dar nu neapărat prin înfățișarea lui, ceea ce spune foarte mult despre talentul său ca actor.
Nici Marty nu stă mai bine cu responsabilitatea, toate situațiile neașteptate prin care trece rezultă din acțiuni tâmpești făcute anterior. Menționez faptul că e evreu (și Howard este), pentru că avem niște scene în care acest lucru e relevant, în lumina încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. E tânăr, arogant, condus de ambiție, dorințe și un strop de sminteală. Totuși, mediul din care provine nu îi este potrivnic și asta îi creează multe piedici. Nici măcar mama lui nu îl susține, parcă nimeni nu îi înțelege obsesia pentru a juca ping-pong profesionist. Nimeni, mai puțin Rachel (Odessa A’zion), o prietenă din copilărie care îi împarte un pic din nesăbuință. Filmul e condus de ego-ul lui Marty, care întâi intră el în încăpere, abia apoi tânărul, cum zice bancul. Un ego care nu-i va servi la prea multe, din păcate, doar că uneori când nu ai nimic pe lume, ego-ul e tot ce-ți rămâne.
Marty Supreme este un film cu un jucător de ping-pong, dar nu e deloc despre asta. Aș spune mai degrabă că e despre lupta continuă a vieții între putere, bani, și vise personale. Finalul dulce-amar îi oferă lui Marty o oportunitate de a lăsa o moștenire… însă nu cea la care s-ar fi gândit. Primim mai mult decât în Uncut Gems, anume: un licăr de speranță și maturizare.
În oglindă
Ambele filme adresează consecințele acțiunilor personale și cum, din decizii proaste luate consecutiv, toate ajung ca un domino să se spargă rapid la vale. Doar că într-unul, acestea sunt influențate de un sistem nefavorabil, de un ecosistem al lipsei de șanse care te împinge să faci prostii, să riști, și în altul, sunt influențate de cultura goanei după bani, a obsesiei personale de “mai mult”. O temă de fundal a ambelor filme este așadar capitalismul exploatator care creează inechitate socială.
Dar, banii nu pot cumpăra totul. Marty are ceva ce oamenii bogați nu pot cumpăra: un sens, un scop. Nici Howard, nici bogații din Marty Supreme, cu toți banii lor din lume, nu pot înțelege acest lucru. Poate că Marty e “misguided” în acțiunile sale, dar e sincer și pur. Nu e avid după bani per se, ci mai degrabă e extrem de încrezător în propriile puteri, propriul talent, crezând feroce în el când oricum nimeni din jur nu o face.
Howard, pe de altă parte, are tot ce vrea, familie, afacere, chiar și o amantă, și tot e gol pe interior. Adrenalina din pariuri îl face să se simtă în viață. Pe Marty, adrenalina din a-şi practica talentul și a primi recunoaștere sunt elementele care îi aduc sentimente similare. Ca audiență, putem empatiza oarecum cu Marty, sau cel puțin “we’re rooting for him”, dar acest lucru nu se întâmplă și la Howard – pur și simplu personajul său nu are cum să smulgă empatie de la spectatori, și nici nu își propune asta, oricum.
Ca stil, ambele filme au un filtru de culoare specific, o coloană sonoră excelentă, un mod similar de succesiune a acțiunilor prevestitoare de ceva rău, dar temele abordate sunt diferite și asta le face de sine stătătoare bune. Dacă ar fi să dau note (oricum dau, pe Letterboxd), ma simt generoasă, cumva, ambele mi-au lăsat impresii foarte bune: Uncut Gems primește 4.5 și Marty Supreme 5 pentru lumina de la final. (a doua șansă pe care Kevin O’Leary îi spune lui Marty că nimeni nu o primește.) Cred că nici un film recent nu m-a făcut să mă gândesc atât de mult la cascada de consecințe nefericite din groapa pe care uneori noi înșine ne-o săpăm. Cam asta.
Poza e de aici.
