”Toți suntem o apă și apă suntem”, cu gândul că avem mai multe în comun decât credem, și totuși ne separă atât de multe lucruri, de la limbaj, exprimare, felul de a ne purta pe noi înșine, accesul la educație, facilități medicale sau chiar… apă. 2 miliarde de oameni de pe planetă nu se bucură de apă potabilă, servicii de salubrizare și igienă corespunzătoare. Poluarea și infestarea apei la nivel global aduce schimbări în calitatea și disponibilitatea apei. ”Sigur, dar cum ne impactează asta pe noi? Aici în România avem apă din belșug!” Avem, dar… câți oameni au curaj să bea apă de la robinet? Câți români sunt impactați de seceta verii, tot mai severă din cauza schimbărilor climatice? Subestimăm deseori cât de multă nevoie avem de apă bună în viața noastră! Toți suntem formați din aceeași apă, dar cum o folosim zilnic e dictat de nivelul de sărăcie sau oportunitate. Așa că hai să vorbim un pic despre apă, în diverse forme.
Am vrut să încep articolul un strop mai creativ decât de obicei și tot la tehnicalități și ecologie am ajuns, dar mi se par lucruri importante de știut, așa că vor rămâne. Continui pe filiera creativă și voi trece în revistă că ieri am participat la un atelier de scriere creativă organizat de Castelul de Apă și Asociația Prin Banat, cu Claudia Tănăsescu drept mentor și ghid. M-am dus cu bicicleta și cu butelca proprie de apă, mi s-a părut potrivit. Chiar m-am gândit înainte de atelier…”Ce-aș putea eu să scriu despre apă, sau despre Bega?” Veți vedea la finalul articolului.
Ne-am plimbat pe malul Begăi și am fost îndemnate să fim atente la tot ce se întâmplă în jur, să o luăm agale, fără grabă, și să internalizăm experiența cât mai bine. E bine că ne curge o apă prin oraș, asta pentru că în anii 1700, cineva a găsit util să sape un canal care să ferească terenurile mlăștinoase din jurul Timișoarei de inundații – apoi, canalul a fost optimizat pe parcursul anilor, s-au format diguri și ecluze. Timișoara a fost și port, dacă nu știați, așadar avem o conexiune bogată cu tot ce înseamnă ”apă”. Amintesc aici și despre Lunca Begăi, un ecosistem încă sălbatic, o lume întreagă conectată cu orașul, până la urmă.
Iar am luat-o pe calea limbajului rigid, mă iertați! Ultima oară, promit, poeta din mine strigă de disperare ”ce-i asta, ce-i asta, mi-ai promis poezie și romanticism”. Imediat, imediat! Voiam să mai spun că am ajuns și la o expoziție la Palatul Apelor, care surprinde APA în diverse forme. Mai e deschisă până mâine, în 24 martie. Este și o ocazie de a descoperi această clădire istorică, de pe vremea austro-ungarilor.
Așa. Atelierul creativ. Claudia a facilitat cu multă grație atelierul de scris, cu câteva exerciții de imaginație sau introspecție, după caz, pe baza observațiilor noastre. Am simțit că mi s-a destupat dopul creativității și m-am simțit inspirată. Așa cum primăvara înflorește și sărută alb și roz copacii, așa a înflorit și scriitura mea sub ghidajul Claudiei. M-am simțit pe mine în tot ce am scris, prezentă cu mine și conectată la cine sunt. (până la urmă, despre asta este vorba, cred) Mi-am analizat scriitura. M-am comparat cu celelalte participante, e drept. Nu stau chiar așa de rău. Textele mele pot fi folosite drept lame de cuțit, precise, punctuale, sau pămătufuri de șters praful gândurilor ori de pudrat obrajii. Ce am realizat, însă, e că scriu atât cât simt că e nevoie. Complexitatea e conținută (uneori) în simplitatea imaginii pe care o pictează cuvintele mele. Așa m-am analizat eu pe mine prin intermediul… apei. 🙂
Dar să nu mă mai învârt atât în jurul cozii. Vă las aici ce am scris, pentru posteritate și pentru apă. ONU are o campanie de Ziua Apei cu o pasăre colibri, bazată pe legenda peruviană că odată a izbucnit un foc în pădure, iar animalele s-au speriat și au fugit la marginea pădurii, uitându-se cu teroare la incendiu. Între timp, pasărea colibri zbura înainte și înapoi deasupra focului. Animalele au întrebat-o ce tot face. Ea a răspuns că zboară dinspre lac și înapoi pentru a duce apă în cioc, să stingă focul. Animalele au început să râdă, ”Tu nu poți să stingi acest foc!”. Pasărea a răspuns: ”Fac și eu ce pot”. Cu gândul la fiecare picătură contează, asta e picătura mea – o împletitură ecologico-poetică asupra tematicii apei și importanței ei în viața noastră.
__________________________________________________
- Q: Dacă aș fi o apă, ce apă aș fi?
A: Dacă aș fi o apă, aș fi Marea Mediterană, adesea caldă, clară, uneori învolburată, scăldată în soarele italian, grecesc sau libanez.
- Inspirația din plimbarea pe malul Begăi.
Apa se unduia în lumina orei de aur, de parcă heruvimi cu păr bălai înotau ca peștișorii sub valurile mici și verzui. Dacă privești cu atenție, apa e plină de comori; dacă asculți cu atenție, malul e plin de muzică. O mierlă se crede contesa unui tei, ciripind delic, din pieptul puternic și moale. Peste tot miroase a baltă, a speranță și flori de magnolie; miroase a acasă.
- O scenă în acest peisaj.
Un bărbat blond, atletic, își plimba câinele dalmațian pe malul celălalt. Mergea mândru, cool, cu ochelarii de soare ferindu-l de lumea exterioară. Câinele era plasa lui de siguranță, puterea lui, era ceva ce controla și ceva ce atrăgea atenția. Sau poate bărbatul doar mergea la pas cu cel mai bun prieten al său nevorbitor. N-am de unde să știu, mereu uit că e ușor să judeci vieților celor din jur, crezând că a ta e cea mai importantă.
- Fragment inspirat dintr-o fotografie.
Oamenii se nasc de două ori. Prima oară, în durere, din fetusul acvatic care iese în lume gelatinos, translucid. Oamenii se nasc a doua oară atunci când descoperă cine sunt cu adevărat și ajung să se iubească pentru asta. Poate să fie tot din durere, din fetusul psihologic care iese în lume, luminos și stăpân pe sine, fluid și împăcat.
Unii oameni se ascund după deget toată viața și nu se nasc decât o dată.
- Temă de casă – o amintire cu apa.
Amintirile mele cu apa se datorează în special tatălui meu, fie iertat, pescar pasionat în timpul liber. Grădina noastră de la Topolovăț, închiriată de la Apele Române, era pe malul râului Bega. Trebuia mereu să facem liniște, să poată peștii ”să tragă”. Apa se auzea clipocind în drumul ei, clip clap clip clop… ca un ceas prin care curgea timpul. Locul avea un miros specific de baltă și iarbă, mai ales vara, un miros de vacanță și simplitate. Când nu mergeam la grădină, mergea tata. Se întorcea acasă cu un rucsac milităresc, verde, puțind de-a dreptul a baltă și Bega și pești prinși cu capcanele lui iscusite. Era inconfundabil, parcă parcă îl simt și acum în nări. Am ajuns să identific acel miros cu sentimentul de acasă, fie că era tata, casa noastră, sau orașul meu iubit.
Bonus: Poezia scurtă care mi-a venit în minte în timp ce mă uitam la auriul micilor valuri de pe Bega.
”Corola de minuni a apei
Găleata de aur
de la capătul curcubeului
o găsești zilnic la amiază
când cerul o aruncă-n râu.”
