Sticletele, obsesii și iluzia vieții

Două lucruri trebuie să vă spun înainte să vă povestesc despre Sticletele Donnei Tartt:

  1. Am ajuns mai devreme pentru  o întâlnire și am intrat în Cartea de Nisip ca să mai treacă timpul. Întâmplător, pe un raft, îmi sare în evidență coperta cu jumătate din pictura ”Sticletele”. Iau volumul masiv (1100 pagini) să-i citesc descrierea de pe spate și sunt cucerită. Îmi notez că trebuie să o cumpăr (nu aveam bani la mine), așa că am achiziționat-o negreșit ulterior.
  2. De când am citit Fata cu cercel de perlă, de Tracy Chevalier, mi-am sporit accentuat interesul în artă (îndeosebi picturală). Mă interesează mult mai semnificativ decât înainte să privesc tablouri, să mă duc la expoziții, să încerc să înțeleg, să-mi pun întrebări. Nu sunt curioasă neapărat asupra tehnicilor folosite, ci mă uit atent la stil, la lumini, la ce vrea să ”spună autorul”, să privesc dincolo de culori, până-n inima artistului.

CM7-Sticletele-Donna-Tartt

Astfel, cartea Sticletele, de Donna Tartt mi-a satisfăcut această nevoie. Cu toate că este voluminoasă, per total, mi-a plăcut mult și m-a făcut să vreau să citesc și alte cărți scrise de această autoare. Donna Tartt își publică romanele odată la o medie de 10 ani. I-a luat 11 ani să scrie Sticletele, carte care i-a adus prestigiosul premiu american Pulitzer în 2014. Am citit multe review-uri despre această carte, toate controversate, desigur, unele mai bune, altele mai rele. Cei de la The Guardian se întrebau, în batjocură, dacă poți termina o asemenea carte, pentru că nu îți oferă o plăcere de a citi. Dar … în citit nu e numai plăcere, zic eu. E și empatie, suferință cu personajul alături de care pășim în poveste. Ca cititori, ne asumăm ȘI asta. În fine, haters gonna hate, nu?

Romanul este centrat în jurul adolescenței lui Theodore Decker, în a cărui viață intrăm pe la vârsta de 13 ani. Părăsit de tată și locuind doar cu mama sa, Theo e un copil sensibil, deștept și un pic introvertit. Viața lui se schimbă odată cu explozia din Muzeul de Artă Metropolitan din New York, de unde supraviețuiește miraculos, alături de celebra pictură ”Sticletele”. Înainte de explozie, Theo observă un bătrân cu nepoata lui, o roșcată ștrengară, care îl face să se despartă de mama sa și să-i urmărească într-o altă galerie. Revenindu-și după explozie, printre ruine, apucă să vorbească scurt cu bătrânul care era pe moarte, acesta spunându-i că trebuie să ia tabloul ”Sticletele”. Tot el îi oferă un inel și îi spune să meargă la o casă unde să sune la Hobart & Blackwell.

Total șocat de întâmplări, Theo scapă de sub dărâmături, merge acasă și o așteaptă, naiv, pe mama sa, dându-și mai târziu seama că aceasta nu se va mai întoarce niciodată. Theo tranziționează de la familia Barbour (a lui Andy, colegul său de școală) la tatăl său reîntors care îl ia cu el în Las Vegas. Acolo se împrietenește cu Boris, un rebel și jumătate, și mare parte din timp aceștia și-o petrec bând, luând droguri, uitându-se la filme și delirând. După un timp tatăl său, din cauza datoriilor ce îl măcinau, se sinucide și Theo îl părăsește pe Boris, se întoarce în New York unde ajunge la ușa Hobart & Blackwell. Astfel, află că Blackwell era bătrânul din muzeu, care murise, iar fata cu părul roșcat era Pippa, nepoata sa care supraviețuise și ea exploziei. Hobart, prietenul apropiat al lui Blackwell și asociat al firmei lor de antichități și restaurări de mobilă, ajunge să îl învețe pe Theo toate șiretlicurile meseriei sale.

După ani de zile îl vedem pe Theo matur, pe cât se poate de matur un om care încă se droghează și încă nu a returnat valorosul tablou autorităților, fiind complet măcinat de această idee. Intră într-o relație ciudată cu Kitty, sora lui Andy, fostul său coleg de școală, deși în secret o iubește la nebunie și e obsedat de Pippa. Cum necum se reîntâlnește cu Boris în New York și află că acesta îi furase tabloul când erau ei în California și că cineva l-a furat la rândul său. Theo e șocat, dar e dispus să accepte planul lui Boris de a merge în Amsterdam și a-l recupera. Cumva, toate se așează la locul lor, nu în modul acela senin, ci în modul în care simți că ți-ai luat o povară de pe suflet. Nu știm dacă Theo ajunge în final cu Pippa, dar așa bănuim din ultimele pagini, și afacerile lui ilicite pe care le desfășurate prin intermediul firmei de restaurări sunt puse și ele la punct. Un final relativ amar și lucid, în care Theo filozofează asupra existenței lucrurilor și valorilor atribuite, dar și un final meritat pentru chinul lui de ani de zile.

Dacă aș pune în balanță lucrurile care mi-au plăcut și cele care nu m-au încântat, talerul ar înclina spre partea pozitivă. În lume, cartea a fost bine primită, dar și criticată, după cum v-am spus – deloc surprinzător, având în vedere taberele negativiste care apar la orice colț. Acțiunea are fler, carismă pe alocuri, personajele sunt bine conturate, incursiunea în detaliile artei nu e deloc sufocantă, și drama e suficientă încât să ne încarce emoțional. Descrierile completează decorul poveștii în ton cu sentimentele: vremea e mereu mohorâtă, plouă, e aridă (în California), fadă, neinteresantă, astfel că Theo e la fel de plouat, ud, irascibil, moleșit de căldură. Un fel de poveste cu termometru, unde vremea e fidelă personajului. (foarte rar cred că am observat vreodată corelația atât de loială vreme – narațiune)

Lumina din roman este oferită de Pippa, această făptură bizară față de care Theo nu-și explică atracția, deși încearcă să o lege cu punctele lor în comun și dezastrul exploziei ce i-a unit. Tind să cred la fel: că în muzeul în care Theo și-a pierdut mama, iubirea lui feminină de până atunci, a găsit-o pe alta, la fel de specială precum era mama sa și trauma le-a legat, indirect, pe cele două femei, în viața lui. Pippa e diferită, e altfel, e bună, pe când Theo e băiatul rău, sau devenit rău de pe urma atâtor suferințe. Pippa e singura care reușește să îl facă să iasă din propriul întuneric. Mi-ar fi plăcut ca personajul Pippei să fie explorat mai mult, aș fi dorit să știu mai în detaliu caracterul ei și să simt mai palpabil influența ei asupra lui Theo. În orice caz, un personaj important pentru călătoria emoțională a băiatului – parcă atunci când Pippa apare în peisaj răsuflăm și noi ușurați căci pentru câteva minute, poverile de dor și neputință se ridică. Simțim ce simte și Theo, de prea puține ori în decursul poveștii: speranță.

Spun că Theo e ca o epavă emoțională pentru că dintr-o mamă prea protectoare și un tată absolut iresponsabil, copilăria lui iese cu cele mai urâte și suferinde cicatrici. E lipsit de viață și ambiții, nu găsește sensul în nimic din ce face și pare pierdut pe tot parcursul romanului – mai puțin în momentele Pippei. În afară de obsesia dezvoltată pentru tablou, puține lucruri și persoane îi provoacă plăcere. Cumva Theo pare să se lase în voia vântului și a sorții, necârmindu-și singur voințele. Iar asta pentru că … nu prea le are. Inclusiv când trebuie să meargă la Amsterdam pentru a recupera tabloul, Boris este cel care îl convinge și îl trage după el. Boris, care îi spune, în glumă, „Harry Potter” – o comparație pe care nu mi-aș fi dorit să o citesc neapărat … nu mi s-a părut deloc potrivită, și nici nu a fost folosită rar.

Goldfinch - Fabritius

Ajung la tablou pentru că deasupra tuturor, Sticletele e ca un fel de Theo. Uitați-vă și voi la pictură. Este superbă în simplitatea sa. Legat cu o chingă de o bârnă, sticletele se uită neputincios la noi, cu o strălucire deosebită în ochi. Pe parcursul derulării evenimentelor, Theo primește interpretări asupra tabloului de la mai multe persoane, începând cu mama sa, evident, dar în final, oferă și el propria impersonificare indirectă cu pasărea captivă și parcă ceea ce pare un simplu tablou, ajunge un simbol subtil și profund al cărții, după cum el însuși menționează: Un prizonier îl privește pe altul.

Nu în cele din urmă, trebuie să trec în revistă DECORUL. Decorul din acest roman combină note de underground, muzică și film, cărți sau alte picturi, sau neconvențional, cu arta clasică de mobilă, atât de exemplificate toate în cele peste 1000 de pagini. Astfel, regăsim, pe categorii, următoarele:

*mobilă: scrinuri Chippendale, scaune Queen Anne sau Hepplewhite, masă Duncan Phyfe, alte scaune Sheraton sau Thomas Affleck, Windsor, cutie Limoges, pian Pleyel – dacă le veți căuta pe acestea, veți vedea cât de frumoase sunt

*filme (vechi și mai noi): Kill Bill, It’s a wonderful life, Hoții de trupuri, Ocean’s 11, Sos iceberg, Cei 7 magnifici, Bestia cu cinci degete, Îngerul căzut, Hoții de biciclete, Pescărușul, Lacombe Lucien, Cabinetul doctorului Caligari

*muzică (o coloană sonoră sălbatică, rebelă, depresivă, caracteristică lui Theo și Boris, dar și liniștitoare – reprezentativă pentru personajul Pippei): Velvet Underground, Billy Joel, Palestrina, Pat Benatar, Jon Bon Jovi, Sex Pistols, The Beatles, Radiohead, Thelonious Monk, Dmitri Șostakvici, Erik satie, Dead Kennedys, Magnetic Fields, Mazzy Star, Nirvana, Oscar Peterson, Arvo Part, Belle et Sebastien, Bob Dylan

Pe mine m-a consumat această carte și m-a stors de energie, redându-mi-o în același timp când așteptam cu nerăbdare ce urmează. Theo mi-a părut mereu instabil emoțional, invariabil legat și marcat pe veci de amintirea mamei sale, nefiind în stare să trăiască o viață morală ca urmare a propriilor decizii. Totuși, mi-a plăcut această parte întunecată, am simțit într-adevăr că e explorată bine și că povestea este foarte credibilă în acest sens. Mici disproporții sau lacune logice pe alocuri se ivesc, însă după citire, mă situez în tabăra celor care recomandă ”Sticletele”, lansând invitația, desigur, de a dezbate pe tema cărții în caz că ați citit-o. Vi s-a părut consistentă, grea, superficială? Memorabilă?

O să vă las cu niște pasaje interesante din carte și mulțumirea dacă ați citit până aici 🙂

”Și totuși era pe deplin ea însăși: o raritate. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată pe cineva care să-i semene cu adevărat. Avea păr negru, o piele albă care vara făcea pistrui, ochi albaștri ca peruzeaua plini de lumină, iar linia oblică a pomeților era un amestec atât de excentric de descendență amerindiană și amurg celtic, încât unii o credeau islandeză.”

 

”Olandezii sunt cei care au inventat microscopul, spuse ea. Erau bijutieri, șlefuitori de lentile. Au insistat să reprezinte totul în cel mai mic detaliu pentru că până și lucrurile cele mai mărunte înseamnă ceva. De fiecare dată când ai să vezi gâze sau insecte într-o natură moartă-o petală ofilită, un punct negru pe vreun măr-, să știi că pictorul îți comunică un mesaj secret. Îți spune că nimic din ce e viu nu durează, totul e trecător. Moartea în timpul vieții. De asta se numesc naturi moarte. Poate că la început nu-ți dai seama, pentru că totul e atât de frumos, sunt atâtea flori, nu vezi fărâma de putregai. Dar, dacă te uiți mai îndeaproape, ai s-o zărești.”

 

”Oamenii mor, bineînțeles, spunea mama. Dar felul cum pierdem lucruri e atât de dureros și de inutil! Din neglijență, pur și simplu. Incendii, războaie. Partenonul, de pildă, folosit drept pulberărie! Cred că oricine reușește să scape întreg din istorie e un miracol.”

 

”…și totuși, nu obiectul cel mai puțin potrivit, cel care nu prea merge, ne e cel mai drag, în mod cu totul inexplicabil?”

 

”-Poate c-o să iau bătaie. Nu să fiu împușcat.
-Împușcat?
-Da, împușcat. Nu fă mutra aia surprinsă! Asta e țară de cowboy, nu? Toată lumea are arme.
-N-am spus să furi de la polițiști. Am spus de la turiști beți. Sâmbăta seara mișună peste tot.
-Ha! Boris puse tigaia pe podea, pentru câine. Ai toate șanse să sfârșești la închisoare, Potter. Caracter imoral, sclavul banilor. Ești cetățean foarte rău.”

 

”Fotografiile ei, înșirate pe coridorul de lângă dormitorul meu – erau o tortură zilnică, întotdeauna neașteptată, întotdeauna nouă; dar, deși încercam să-mi feresc ochii, părea că mereu aruncam câte o ocheadă într-acolo, din greșeală, și iat-o, râzând de gluma altcuiva sau zâmbindu-i cuiva care nu eram eu, de fiecare dată un supliciu, o lovitură drept în inimă.”

 

”Cu o fată cu adevărat frumoasă m-aș fi putut consola că nu era de nasul meu; faptul că eram atât de bântuit și de răscolit de simplitatea ei sugera, rău prevestitor, o dragoste mai puternică decât afecțiunea fizică, un soi de groapă cu smoală a sufletului, în care aș fi putut să mă zbat și să lâncezesc ani de zile.

 

”Noi eram făcuți unul pentru celălalt; eram uniți de o magie, de o justețe de vis, indiscutabilă; gândul la ea îmi inunda fiecare ungher al minții de lumină și scotea la iveală, strălucitoare, spații miraculoase despre care nici nu știam că există, priveliști care păreau să ființeze doar în relație cu ea.”

 

”Prima întrebare – privirile ni se întâlniră în oglinda retrovizoare, un arătător se ridică sugestiv- oare Dumnezeu are simțul umorului? Și a doua întrebare: oare Dumnezeu are simțul crud al umorului? Adică: oare Dumnezeu se joacă și ne chinuiește numai ca să se distreze, ca un copil rău cu gândac de la grădină?
-Theo nu e omul potrivit pentru o asemenea întrebare, spuse Boris. (..) Dumnezeu l-a chinuit și pe Theo destul. Dacă suferința înnobilează, atunci el să știi că e prinț.”

 

”-Iar tu o iubești, dar nu prea mult.
-De ce spui asta?
-Pentru că nu ești înnebunit sau disperat, sau bolnav! Nu-ți vine să urli și s-o strângi de gât cu mâinile tale! Înseamnă că sufletul tău nu e foarte amestecat cu al ei. Și asta e bine. Îți spun din experiență: stai departe de femeile pe care le iubești prea mult. Alea o să te omoare. Ca să trăiești și să fii fericit pe lume trebuie o femeie care are viața ei și te lasă să ai și tu pe a ta.”

 

”…dar nu-mi păsa, aș fi putut la fel de bine să fiu într-o gaură în pământ pe Somme, bombardat de nemți, pentru că singurul lucru care conta era prezența ei lângă mine în întuneric, brațul ei sprijinit de al meu.”

 

”Poți să te uiți la tablou o săptămână și să nu te mai gândești după aceea la el niciodată. Dar poți să te uiți la un tablou o secundă și să te gândești la el apoi toată viața.”

 

”-Cred că asta are de-a face mai degrabă cu ideea de ”ironie implacabilă a sorții” decât cu cea de ”providență”.
-Da, dar de ce ții s-o numești? Nu pot fi amândouă același lucru?

 

Ne-am uitat unul la altul. Și mi-a trecut prin cap că, în ciuda defectelor lui, care erau multe și spectaculoase, motivul pentru care îmi plăcea de Boris și mă simțeam fericit în preajma lui aproape încă de când îl cunoscusem era că nu se temea niciodată. Nu erau mulți cei care se învârteau prin lume cu un dispreț atât de energic față de ea și în același timp cu o asemenea credință extravagantă și neclintită în ceea ce, în copilărie, îi plăcuse să numească ”planeta de Pământ”.”

 

”Caracterul ei ieșit din comun din toate punctele de vedere mă obsedează. De ce nu ceva mai tipic? De ce nu un peisaj marin, sau terestru, o pictură istorică, un portret la comandă al vreunui personaj important, o scenă trivială cu băutori în vreo tavernă, la urma urmelor chiar și un buchet de lalele, în locul acestei păsăruici captive, singuratice? Legată cu lanț? Cine știe ce încerca să ne spună Fabritius alegându-și această temă măruntă? Alegând modul acesta de a o înfățișa?

 

Și, dacă e adevărat ce se spune-dacă fiecare tablou excepțional este în esență un autoportret-, ce anume transmite Fabritius despre sine, presupunând că transmite ceva? (…) Iar în acest portret mic și lipsit de orice șovăire, e greu să nu vezi în sticlete trăsături omenești. Demn, vulnerabil. Un prizonier îl privește pe altul.”

 

”Are oare vreun sens să știi că se termină prost pentru toată lumea, chiar și pentru cei mai fericiți dintre noi-și totuși să știi de asemenea, cu toate acestea, că, oricât de nemilos sunt măsluite cărțile, e posibil să le joci cu un fel de bucurie?”

 

0 comentarii

  1. Pe Theo tatal lui l-a dus in Las Vegas, Nevada. Asta are o mare importanta in carte si in general…
    In California ar fi vrut Boris sa mearga…

    1. Mulțumesc pentru observație, Andreea, am corectat, nu îmi dădusem seama! De ce spui că Las Vegas are o mare importanță în carte / în general? Din cauza stilul de viață depravat?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *