Citeam un articol din The Guardian, cu cele mai întâlnite 5 regrete pe patul de moarte. Aveți aici articolul: http://www.theguardian.com/lifeandstyle/2012/feb/01/top-five-regrets-of-the-dying. Voiam să comentez un pic pe marginea primului motiv. Și pe marginea celui de-al treilea.
1. I wish I’d had the courage to live a life true to myself, not the life others expected of me.
Mi-aș dori să fi avut curajul de a trăi o viață autentică, nu viața pe care ceilalți o așteptau de la mine.
Știți, oamenii din jurul nostru mereu vor ceva de la noi. Presiunea e mare. Așteptările și mai și! Să avem succes, să ne formăm o familie, să avem bani, un job, o casă, o mașină. Să nu cumva să fim sub niște ”standarde” de viață.
Ferească-mă Sfântu, dar cine naiba ne impune nouă standardele astea de viață? De parcă nu e viața noastră? De ce să aibă autoritate ALȚII în ce decidem noi pentru noi?
Și uite așa oamenii ajung să nu mai facă lucruri de plăcere, sau pentru ei, și ajung să regrete că n-au făcut ce-au vrut. Dacă nici în viața asta nu facem ce vrem …. când o vom face, oameni buni? Când? Când o răsări mamuții iar, sau ce?
Singurul sentiment pe care îl am față de acești oameni SLABI este mila. Mi-e milă că n-au avut suficientă putere să zică ”nu” sau să își construiască viața după placul lor și după ce îi face fericiți.
Cred că oamenii mari ar trebui să ia mult mai mult exemplul celor cu spirit tânăr, care, nu contează dacă o dau în bară, sau greșesc, visează în continuare și luptă cu coatele. Dar, pentru că e un cerc vicios, și celor cu spirit tânăr li se dărâmă visele pentru că se uită la oamenii mari cărora, odată, acestea le-au fost zdrobite și se plafonează, se supun standardelor societății. Însă dacă acești oameni mari ne-ar insufla adevăr, voință și curaj de a fi fericiți, nici noi nu ne-am mai pansa visele și idealurile în care credem … Dacă acești oameni mari ar avea caracterul necesar să ne inspire să fim și noi oameni cu caracter! …
3. I wish I’d had the courage to express my feelings.
Mi-aș dori să fi avut curajul să-mi exprim sentimentele.
Zici că trăim în junglă, frățioare. De fapt, nici acolo, că până și animalele își exprimă sentimentele.
Culmea că sentimente și emoții gen nervozitate, violență și alte cele sunt exprimate foarte ușor. Și tot mai greu sau mai rar exprimăm iubirea sau, în general, emoțiile pozitive.
Pentru că despre asta e vorba în ”express my feelings”. Să ”express my love”. E așa greu să ne exprimăm iubirea, de parcă ar fi cel mai oribil sentiment de pe planetă. Uneori oamenilor le este chiar rușine. Nu, nu, nu ne pupăm în public. E rușine. Nu, nu plângem, că e rușinos.
Rușinos este că tu, om îngust la mine, ai un suflet cât o ceșcuță și nu ești în stare să primești iubire, darămite să o dai. Darămite să știi ce-i aia.
Și din nou oamenii se complac în aceste standarde, frici și timorări în a spune ce simt. A simți e natural și a-ți exprima ce simți e atât de uman! Ne stă în fire să facem asta, ce naiba! E ca și când ne-am nega o abilitate sau un dar, sau un ochi sau o ureche.
Dar nu. Trebuie să vină moartea ca să ne facă să regretăm. De parcă pe patul de moarte mai contează ceva. Nu mai contează nimic. Nu mai e valid. Acolo contează să mori cât mai repede și gata.
O viață întreagă nu suntem în stare să dăm glas sentimentelor noastre, oricare ar fi ele, cu precădere celor de dragoste.
Ca încheiere, cam așa e asta cu regretul. În fiecare zi ce ne este dată, putem rezolva regrete anterioare, putem rezolva ce ne apasă pe suflet, putem să fim mai buni. Când însă vine ziua cea din urmă, nu mai putem rezolva nimic. Și mergem mai departe, în alte lumi, cu un cufăr uriaș de nefericire apăsătoare.
Eu sper că o să iau cu mine doar o gentuță în care să-mi țin rujul sau parfumul. 😉
