Imaginați-vă cum începe melodia Jump a lui Van Halen, și setați asta ca soundtrack pentru cititul acestei recenzii despre Ready Player One, cel mai recent, pop și modern film al lui Steven Spielberg. Am plecat ieri de la Cinema City cu așa o încântare, că reverberează inclusiv până azi, atât de bine m-am simțit!
Cred că Spielberg face parte din categoria regizorilor pe care ori îi admiri sau placi foarte mult, ori nu îți provoacă nici o emoție. Mie îmi plac filmele lui Spielberg și deși nu le-am văzut pe toate, faptul că Ready Player One e plin de astfel de surprize și intercalări din diverse alte filme ale lui (mai ales Back to the Future), chiar m-a făcut și mai mult să vreau să le vizionez! În orice caz, Spielberg e un regizor clasic, muncit, și versatil – și sincer nu aș putea să pun degetul pe un stil anume al lui (deși poate asta e doar o impresie a mea).
The New York Times îl descriu chiar mai bine, au găsit cuvintele pe care eu nu le-am putut reda aici, dar care sunt pe aceeași lungime de undă cu gândurile mele:
Mr. Spielberg incarnates this duality as perfectly as any man alive. He is the peer of Steve Jobs and Bill Gates, and a Gandalf for the elves and hobbits who made Google, Facebook and the other components of our present-day Oasis. He has been man-child and mogul, wide-eyed artist and cold-eyed businessman, praised for making so many wonderful things and blamed for ruining everything. His career has been a splendid enactment of the cultural contradictions of capitalism, and at the same time a series of deeply personal meditations on love, loss and imagination.
Tocmai de aceea am fost atât de plăcut surprinsă de Ready Player One – un deliciu pentru all the geeks, gamers, and nerds out there, satisfăcător ca și completarea unui puzzle de 1,000 de piese, doar că aici piesele sunt Easter Eggs, sau mici surprize care pot fi referințe, replici, personaje sau orice creează legături cu lumi în afara filmului care se prezintă. La fix, aș zice, mai ales că a picat într-o perioadă a Paștelui, și nu le colectează doar personajul principal, Wade Watts, parcă le-am colecta și noi, ca și când am fi într-un joc video. Vizionarea la cinema, mai ales în format IMAX, accentuează efectul că te afli într-un film-joc.
Filmul e bazat pe o carte scrisă de Ernest Cline, și autorul a și scris scenariul, alături de Zak Penn (a contribuit la ceva filme X-Men și oleacă de Avengers), ceea ce mi se pare un lucru foarte bun din prisma menținerii esenței (aici puteți citi mai multe despre semnificația cărții Ready Player One pentru scriitor). Așa că, în anul 2045, una din puținele evadări rămase omenirii e lumea virtuală, o lume în care oricine poate deveni ce vrea, unde totul e posibil, adică The Oasis, o realitate virtuală creată de un geniu, James Halliday. Când acesta moare, lasă în urma sa un joc cu 3 chei misterioase, fiecare reprezentând o probă (deștepte ghicitori), și cine reușește să câștige, devine deținătorul The Oasis. Miza e că o corporație rivală, IOI (Innovative Online Industries) vrea să pună mâna pe finalul jocului, pentru a avea monopol și a face cât mai mulți bani.
Wade Watts, un tânăr din Columbus, Ohio, e aproape obsedat de cultul din jurul lui Halliday, știind din memorie viața acestuia, curios și dornic să câștige cheile, să nu mai fie sărac, să înțeleagă până la capăt lumea eroului său, să aducă ceva bun lumii cu acest premiu. În lumea virtuală, are câțiva prieteni aghiotanți, jucători cu care nu se cunoaște în realitate, dar care, în Oasis, pot fi oricine. Împreună, ei trec prin diverse aventuri, atât offline, cât și online, pentru a cuceri ”The Easter Egg”, surrpiza lui Halliday de la finalul jocului, și trofeul câștigului. Cam atât despre poveste, pentru a vă face o idee generală.
Acum, filmul e împăienjenit de referințe atât la jocuri (Adventure), cât și la filme (Back to the Future, Chucky, The Shining)), anime-uri (Akira), trupe din anii 80 (Duran Duran) și o grămadă de altele. Pe fundalul unui soundtrack foarte foarte bun (oldiieeees are evergreeeens, I love them!) și inspirat, filmul pare un treasure hunt chiar și pentru noi, așa cum am zis-o mai sus. E absolut satisfăcător pentru orice geek, zic eu, să regăsească o bucățică din ”altceva” în Ready Player One. Totuși, filmul are personalitate proprie chiar și în afara acestor adaosuri prețioase (care vin împreună într-un mod genial și fidel), având umor, acțiune și suspans, trecând ușor de la virtual la real, zăbovind un pic și pe caracterul personajelor. Ne uităm la un film din viitor, dar în care lumea arată ca desprinsă din anii 80-90. Eu sunt copilul ăla din anii 90, pentru mine orice referință ”înapoi” e ca un cadou.
Îmi place foarte mult ce zicea Spielberg într-un interviu, și aș vrea să redau mai jos fragmentul:
„Ready Player One is essentially a story, a straight narrative story about a contest, about young people who are living in impoverished conditions, living in a very totalitarian world, that have found a place to play, to get to know each other, to clan up – become friends, and win this tremendously amazing contest against the corporate greed of the bad guys,” Spielberg explained.
„The way I describe it is: If you’re in a vehicle called a movie, the story is straight ahead out your windshield, and all the cultural references are out your left and right side windows, and you can choose to look left or right, or to look straight ahead at the story – it’s your choice.”
E un film care se folosește de tehnologia viitorului pentru a aduce nostalgii din trecut, care aduce tribut jocurilor video, filmelor clasice, în timp ce rămâne tineresc și ”proaspăt” ca un cozonac moale de Paște. Mie toată potrivirea asta mi s-a părut genială și cum ador simbolismul de orice fel, circularitatea în filme sau cărți, mi-a făcut o impresie foarte foarte bună. Mesajul de la final mi s-a părut picat la fix legat de real vs virtual, că noi încercăm așa de mult să scăpăm de realitate altundeva, fără să ne dăm seama că realitatea e ce avem palpabil, și e destul de decentă dacă știm cum să ne-o facem.
Și, pentru că în curând vine Paștele, să vă dau și eu un Easter Egg din film, unul chiar din poster, de care nu îmi dădusem seama – foarte ingenioasă treabă, apropos: ia uitați în titlul filmului. Mișto sau ce? 😀
Sooooo, eu zic că dacă sunteți pe firul acesta descris mai sus, să mergeți să-l vedeți, o să vă placă. Cu această ocazie, mulțumesc Cinema City și Shopping City Timișoara – e o plăcere să văd, împreună cu prietenii mei, filme faine în IMAX. Un weekend frumos să aveți!
Și nu uitați: ”If you put your mind to it, you can accomplish anything.” 😉
