MăcarFaceCeva și LasăCăMergeȘiAșa s-au întâlnit într-o zi la o poveste. MăcarFaceCeva a început să-i se plângă celuilalt despre ultima sa vizită la spital, o poveste nu foarte fericită, dar care s-a terminat cu bine. Bietul de el a fost nevoit să se opereze de apendicită, a făcut-o cam târziu, dar trebuia scoasă mizeria. Situația la spital, însă, nu a fost deloc roz. MăcarFaceCeva mărturisi:
– Nu-mi plac spitalele, și rar merg, dar chiar așa condiții … eram 4 oameni într-un salon mic, neaerisit, și m-au pus să mă internez cu o zi înainte de operație, adică practic am stat degeaba cu toți bolnavii ăia într-o cameră. Știu că e o operație banală, dar aș fi avut și eu nevoie de odihnă totuși, nu e prea confortabil să stai într-un pat incomod, chiar și două-trei zile, cu toți oamenii primind vizitatori, gălăgie …
LasăCăMergeȘiAșa sări imediat să-l consoleze:
– Se poate și mai rău, adică bine că ai avut doar o intervenție minoră, și nu a trebuit să stai mai mult în spital. Îi nasol, dar ce să faci, s-au ocupat de tine, nu, ești ok acum, așa-i?
MăcarFaceCeva roti ușor ochii peste cap și oftă:
– Da, dar tot a trebuit să sar cu banii în buzunar la medici și asistente, că abia s-au îngrijit de mine. Probabil un pacient neimportant, dar na, nu vii, dai binețea și pleci, mai vorbești un pic cu omul, cumva să arăți că-ți pasă cât de cât, nu?
LasăCăMergeȘiAșa:
– Bine, imaginează-ți că au o grămadă de pacienți și nu pot pierde timpul cu toți, așa că fii fericit că totuși te-au operat bine și ai scăpat repede. Acuma nu se poate să ai doar doi oameni pe salon, nu au personal suficient, chiar te plângi degeaba.
MăcarFaceCeva:
– Sper totuși să nu mai ajung curând pe-acolo, că e o atmosferă cruntă, și condițiile chiar nu sunt cele mai ideale, serios, și eu chiar nu-s pretențios, dar no, totul îi încet, multă birocrație, nu știu, parcă ar muri dacă ar digitaliza un pic treaba, stau bolnavii la cozi la internări de n-ai văzut, îți trebuie o sută de mii de foi și de acte, foarte ineficient.
LasăCăMergeȘiAșa:
– E și tu acuma, mură în gură nu vrei? Și despre asta cu salonul și condițiile, am auzit că au băgat bani în secția de Terapie Intensivă și acolo sunt alte standarde, totul e modern și au aparate performante. Măcar dacă ajungi rău, știi că ajungi bine, cred. În rest, dai un ban, te rogi la Dumnezeu și bine-o fi, că altcumva nu merge treaba. Cum ar putea?
Gânditor, MăcarFaceCeva aprobă:
– Da, bănuiesc că ai dreptate… Dar zi-mi ceva și despre tine, sper că ai vești mai bune decât mine!
LasăCăMergeȘiAșa se schimbă deodată la față și începu și el să se plângă (că deh, ce fac oamenii atunci când se întâlnesc?):
– Mă, nu chiar. Am și eu o bubă cu școala fiică-mii, că le cer prea mulți bani pentru fondul școlii, au atâtea manuale extrașcolare, le împuie capul de teme, și nu fac nimic practic, e exasperant. Stă 8-9 ore la liceul ăla și zici că asta îi suge toată viața din ea. Nu știu ce să fac.
Lui MăcarFaceCeva i se aprinse becul dojenării:
– Auzi, știe fata ta să scrie și să citească?
– Da.
– Dar școala îi oferă condiții ok, toaletă normală și alte cele?
– Da, clar.
– Ai zice că merge la o școală cât de cât de top, are note bune?
– Da, da, e premiantă!
MăcarFaceCeva devenise vizibil iritat:
– Și atunci de ce te plângi? Gândește-te câți copii sunt analfabeți în țara asta sau abandonează școala, sau câte școli au toaleta în curte, sau ce alte condiții le oferă copiilor. Măcar fata ta merge la o școală bună, învață bine, are toate șansele să termine liceul și să meargă și la facultate. Alții nici atât nu reușesc să facă. Nu e suficient? Chibzuiește puțin, e totuși norocoasă!
LasăCăMergeȘiAșa se însufleți un pic.
– Dacă pui lucrurile din perspectiva asta, da, să știi că așa e. Ar trebui să fiu mai mulțumit că e într-un loc cât de cât bun și să-i spun și ei asta. Mulțumesc!
____________________________________________________________________________________________
Acum că această poveste superinventată s-a încheiat, să spun și eu 2-3 cuvinte. Probabil că îi cunoașteți și voi pe MăcarFaceCeva și LasăCăMergeȘiAșa, aceste 2 personaje prezente mereu în viața noastră. Sigur vă sunt familiare sub alte forme, poate mult mai explicative decât exemplele mele banale (în care, apropo, nu vreau să atac direct nimic, sunt doar niște ilustrări).
Am decis să scriu această mică paralelă, dacă vreți să o numim așa, pentru că îmi sare în ochi foarte mult acest comportament al nostru, al românilor: dacă la noi e mediocru, e bine că la alții nu-i deloc, sau e mai rău. Lucrurile nu se pot schimba și no, indiferent dacă un lucru e prost făcut, măcar e făcut – a dovedit intenție și bună credință, nu? Și asta e ok, merge și așa decât deloc. Nu avem trenuri performante, dar și astea vechi și groaznice funcționează, ce să și facem?
Mă sapă la culme mentalitatea asta. Mă înfurie că ne mulțumim cu minimul, și nu facem eforturi spre maxim, de parcă am considera că nu îl merităm. Nu avem o viziune de maxim, sau, dacă o avem, ni se pare că e foarte departe și oricum nu ajungem la ea. Status quo-ul e bun așa cum e.
Poate ziceți că-s exigentă. Tot ce e posibil. Dar cer mai mult de la calitatea vieții în mediul în care trăim. Cer mai mult de la autorități, de la cetățeni, de la mine – cred că toți merităm să beneficiem de servicii și tratament de calitate oriunde ne-am afla. De un standard al bunăstării care să nu însemne doar ”e ok, măcar copilul merge la o școală bună”, chiar dacă școala aia nu îl va face un om performant, sau nu îi va aduce abilitățile necesare pieții muncii. Să nu însemne că te rogi că la spital nu a fost mai rău, și că ”ai scăpat”.
Cele două personaje ilustrate de mine au avut fiecare dreptate în felul lor – la un nivel adus la linia minimă. Satisfacția asta mică, de oameni mici, nu ne aduce niciunde! Și nu neg impactul lucrurilor mărunte, să nu ne înțelegem greșit. O toaletă adusă din curtea școlii în școală poate reprezenta o schimbare enormă pentru o școală, dar cu asta ne mândrim în 2018? Yay că nu avem toalete în curțile școlilor? (deși le avem) De ce nu vrem mai mult?
Mă îngrozesc aplaudacii și observ lipsa spiritului critic și constructiv. Orice fărâmă e bună. Eu zic că NU. Fărâmele nu țin de foamea națiunii spre bunăstare, dar, din păcate, hrănesc speranțe deșarte. Nu spun să fim Gică-contra, că și ei sunt enervanți la rândul lor – oamenii care critică doar de dragul de a critica. Spun doar să nu lăsăm garda jos în ceea ce privește forma fără fond – pacostea țării noastre. MăcarFaceCeva nu e suficient. Nu mai merge și așa. Dacă nu ne dăm seama de asta și nu cerem mai bine, vom simți cum plătim zilnic, în caz că nu o simțim deja. Costul ignoranței, al nepăsării.
Numai de bine vă doresc, ca întotdeauna. 🙂
