Povestea izvorului roșu II

Buuun, v`am lăsat “în pom” cu povestirea de ieri, aşa că m`am grăbit să scriu continuarea. Iat`o !

… o frunză roşie de arţar care a început să se rotească din ce în ce mai repede, stârnind un vârtej. În mijlocul vârtejului, se afla zgripţuroiul cu părul şi ochii roşii, îmbrăcat într`o mantie roşie cu mânecile până la pământ. Mişcându`şi mânecile, frunza roşie s`a transformat într`o caretă împodobită. Văzând aceasta, bătrâna a scos un strigăt şi a căzut la pământ. Şi Tun şi Yu Hua au venit de îndată din grajd, unde hrăniseră caii. Zgripţuroiul a izbucnit în râs, şi`a mişcat mânecile şi într`o clipă Yu Hua a şi intrat în caretă. Zgripţuroiul a mai mişcat odată din mâneci şi careta a pornit ridicându`se în văzduh şi făcându`se din ce în ce mai mică până ce a dispărut. Odată cu ea a dispărut şi zgripţuroiul. De undeva i s`a auzit vocea care a zis:
– Este a mea pentru că a băut apă din izvorul meu roşu.

Bătrâna plângea. Şi Tun era răpus de durere. A ajutat`o pe bătrână să se ridice, spunându`i:
– Măicuţă, orice ar fi, voi aduce`o înapoi.
Neputându`şi stăpâni lacrimile, bătrâna îi zise:
– Copile, nu poţi pleca. Faţă roşie a răpit nenumărate neveste şi nici una n`a mai putut fi găsită. Îţi jertfeşti viaţa degeaba.
Conducând`o spre casă, Şi Tun i`a spus:
– Fii liniştită, măicuţă, eu voi pleca totuşi degrabă în căutarea ei. Văzând hotărârea lui, bătrâna îl sfătui:
– Copile, nu poţi pleca cu mâna goală, ia cu tine sabia asta, poate`ţi va folosi la ceva.
Şi Tun a luat sabia, a încălecat pe cal şi s`a îndreptat direct către munţii izvorului roşu. Plângându`se că nu este purtat mai repede, acesta îi spuse calului:
– Calule, calule, zboară dintr`o dată peste vârfurile acestor munţi !
Calul a trecut în zbor peste vârfuri. Apoi, Şi Tun din nou îi spune calului:
– Zboară, calule, peste văi. Şi calul a trecut ca gândul peste văi. În lumina zilei, Şi Tun a ajuns la munţii cei mari. Dar oricât a căutat, nu a dat de urma izvorului. Lacrimile au început să`i curgă lin pe obraji.

Şi Tun se uita cu disperare spre munţii înalţi şi`i părea rău că aceştia nu pot cuvânta să`i spună unde a ascuns`o Faţă-Roşie pe Yu Hua. A urcat până în vârful munţilor şi s`a uitat în cele patru zări, dorind din tot sufletul să afle unde a dus`o zgripţuroiul pe Yu Hua.
Ştergându`şi lacrimile, Şi Tun i s`a adresat calului:
– Calule, calule, chiar dacă ar fi să merg până la capătul lumii, tot va trebui să o găsesc pe Yu Hua. Zboară, calule, până la muntele cele mai înalt.
Şi calul s`a avântat înainte. A zburat peste văi, peste munţi înalţi şi peste prăpăstii adânci, şi oricât ar fi fost primejdia de mare, Şi Tun nu l`a strunit. Au trecut munte după munte, dar tot nu au ajuns la muntele cel mai înalt.

Pe vârfurile muntelui cel mai înalt se afla o peşteră. În acea peşteră o dusese Faţă Roşie pe Yu Hua. Grota era împodobită foarte frumos: pe pereţi atârnau tablouri cu desene de munţi şi ape, pe pat era întinsă o plapumă de brocart. Zgripţuroiul cu faţa roşie se transformase într`un învăţat cu faţa albă, frumos şi delicat care, zâmbind, i`a spus lui Yu Hua:
– Ai băut din apa izvorului roşu şi eşti a mea. Nu te mai gândi la bărbatul tău, care nu va ajunge niciodată aici.
Auzind acestea, Yu Hua a început să tremure de mânie. Şedea în peşteră şi nu auzea nici şuierul vântului, nici ciripitul păsărelelor. Inima ei ştia că ŞI Tun o caută, ghicea că Şi Tun varsă lacrimi pentru ea. Şi deodată, a ridicat capul şi a spus:
– Deşi am băut din apa izvorului tău, nu voi fi niciodată a ta !
Faţă Roşie a râs cu răceală şi a zis:
– Mai nădăjduieşti să îţi vezi bărbatul ! Ha ! Ha ! Ha ! Nu că mă laud, dar dacă va ajunge până aici, eu singur îi voi spune să te ia cu el. După aceea a început să râdă singur de sine. Dar întorcând capul, a împietrit de mirare. Sfredelind cu privirea o mie de stânci şi zece munţi înalţi, l`a văzut pe Şi Tun călare pe cal cum zboară peste munţi, îndreptându`se către ei. Atunci şi`a scos cu repeziciune cingătoarea de la brâu şi, mişcându`şi mânecile uriaşe deasupra ei, cingătoarea s`a transformat într`un şarpe mare dungat, care, mişcând din coadă, a alunecat afară din peşteră.

Între timp, Şi Tun a mai zburat peste cinci munţi şi uitându`se în jos a văzut ceva ca două lampioane roşii. Privind mai cu băgare de seamă, a văzut că era un şarpe uriaş. Şi Tun n`a frânat calul, şi, deodată, cal şi călăreţ s`au trezit înghiţiţi de şarpe. În burta şarpelui Şi Tun se simţea ca într`un cazan cu apă fierbinte. Scrâşnind din dinţi să`şi potolească durerea, a înfipt cu putere sabia în burta şarpelui care a început să şuiere. Apoi, ieşind din burtă, nu a mai văzut decât un brâu înflorat întins pe pământ.
Călare pe cal, Şi Tun a mai zburat peste doi munţi mari, îndreptându`se spre muntele cel mai înalt. Faţă Roşie tocmai îşi da ifose faţă de Yu Hua, închipuindu`şi că Şi Tun a fost mistuit de mult de cingătoarea sa prefăcută în şarpe. Dar Yu Hua plângea şi nu`i răspundea. Când şi`a mai aruncat o dată privirea, a văzut că Şi Tun e din ce în ce mai aproape. Atunci, a apucat degrabă un tablou cu munţi şi ape de pe perete, şi agitându`şi mâneca, din tablou s`a desprins cel mai prăpăstios şi cel mai alunecos munte, care s`a rostogolit afară din peşteră.

Tânărul, trecând şi de ultimul munte care îl mai despărţea de Faţă Roşie, a văzut deodată cum se ridică în faţa lui un munte lucitor, înalt şi prăpăstios. Şi Tun nu şi`a frânat calul cătând să treacă în zbor şi acest munte, dar deodată calul s`a lovit de munte şi a alunecat. Băiatul a fost nevoit să descalece, şi a început să se caţere pe munte. Dar cum ajungea, cu mare greutate, la mijlocul lui, aluneca iar. Faţa i se rănise de stânci, tot corpul îl durea, dar nu s`a dat bătut. Din nou s`a căţărat şi iarăşi a alunecat. Şi din nou, şi din nou. Transpiraţia îi udase hainele şi îi curgea în ochi, orbindu`l. Atunci şi`a sters sudoarea şi a azvârlit`o jos, pe munte, iar muntele s`a făcut deodată nevăzut. Când şi`a dat însă seama, se afla într`o prăpastie, iar alături de el a văzut un brad în care era agăţat un tablou cu un munte ud de sudoare. Şi Tun a încălecat pe cal şi a pornit`o mai departe.

Dintr`o săritură, calul a şi ieşit din prăpastie. Şi Tun, uitându`se în sus, a văzut ceva roşu. Atunci a ştiut că acela e muntele roşu şi dând frâu calului, s`a îndreptat spre el. În acest timp, zgripţuroiul şi`a agitat mânecile şi dedoată Yu Hua a încremenit. Nu mai putea nici să se mişte, dar nici să vorbească. Apoi şi`a fluturat mânecile către două perne brodate, care au căpătat aceeaşi înfăţişare ca Yu Hua. Şi s`a făcut nevăzut.

Ajungând pe creasta muntelui, Şi Tun nu a văzut decât stânci roşii şi arţari cu frunze roşii. Voia să meargă mai departe când a dat cu ochii de o peşteră încrustată cu pietre preţioase. Şi Tun şi`a zis: „Poate că aici locuieşte Faţă Roşie.” A descălecat şi, împingând poarta de piatră care închidea gura peşterii, a pătruns înăuntru. Dar, deodată, s`a oprit. În peşteră stăteau încremenite trei fete cu gene lungi şi ochi mari, care semănau leit cu Yu Hua: toate trei îl priveau nemişcate. Îndurerat, Şi Tun a oftat şi a spud:
– Yu Hua, Yu Hua, am trecut prin nenumărate primejdii să te găsesc şi acum nu scoţi nici un cuvânt ? De ce nu`mi ieşi în întâmpinare ? Auzind cuvintele lui Şi Tun, Yu Hua ar fi vrut să`i spună totul, dar limba ei era ca de piatră; ar fi vrut să`i iasă în cale, dar picioarele`i erau înţepenite.
Se spune că cele mai dureroase clipe sunt în despărţirile după care nu mai există revederi, dar ceea ce simţea Yu Hua era şi mai dureros. Lacrimile au început să`i curgă şiroaie.

Şi Tun a înţeles pe loc că aceea este nevasta lui. S`a repezit la ea şi a luat`o în braţe, scoţând`o afară din peşteră. Trupul lui Yu Hua era tare şi greu ca piatra. Şi Tun nu putea să mai încalece pe cal, şi ţinând`o în braţe pe Yu Hua, i`a spus animalului:
– Calule, calule, tu cunoşti drumul pe care am venit. Să ne întoarcem acasă !
Şi Tun o ducea în braţe pe potecile din vârful muntelui; o ducea în braţe mergând pe stânci abrupte; o ducea în braţe trecând prin hăţişuri; trupul lui era plin de răni, dar n`ar fi lăsat nici o crenguţă să o atingă pe Yu Hua. Au trecut astfel valea în care se afla izvorul cu apă roşie şi au ajuns într`o pădure de arţari. Picioarele`i tremurau, mâinile`i amorţiseră, dar nu voia s`o lase pe Yu Hua din braţe. Lacrimile din ochii lui Yu Hua picurau necontenit. Inima`i şoptea: „Şi Tun, Şi Tun, lasă`mă, până acasă mai sunt mii de munţi şi ape şi nu vei putea ajunge purtându`mă în braţe.” Şi inima i se frângea de durere că nu poate vorbi. Încercând să o mângâie pe Yu Hua, Şi Tun îi spunea: „Chiar dacă te`ai transformat într`o stană de piatră, nu te voi părăsi.” Sub ochii lui, frunzele de arţar cădeau una câte una. Deodată, în faţa lui apăru zgripţuroiul. Acesta îi spuse:
– Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul şi piatra. Niciodată nu m`am lăsat înduioşat de nimic, niciodată nu m`am recunoscut învins. Dar astăzi, mă recunosc învins şi nu voi mai putea despărţi niciodată un soţ de soţia lui. Lacrimile curgea pe chipul zgripţuroiului şi într`o clipă se prefăcu într`un arţar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca nişte perle de rouă.


Şi Tun o luă pe Yu Hua în braţe şi o duse sub arţar. Ramurile copacului începură să freamăte şi picăturile de rouă căzură lin pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească şi trupu`i deveni la fel de mlădios ca înainte.
Amândoi încălecară pe cal şi zburară peste munţii înalţi, ajungând la drumul mare şi după puţin timp ajunseră la căsuţa bătrânei. Şi au trăit în dragoste şi învoire multe zile. Se zice că unii oameni au mai văzut acel izvor ciudat, unele fete au mai băut din apa lui roşie, dar când s`au înroşit frunzele arţarului, acesta nu s`a mai transformat niciodată în zgripţuroiul cu faţa roşie, şi fetele nu au mai fost niciodată răpite.

0 comentarii

Lasă un răspuns la Ortoman Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *