O poveste cu tâlc

E timpul pentruuuuu … poveştile nemuritoare de marţi. 🙂 Astăzi avem o poveste cu tâlc …

De mult de tot trăia într`un ţinut îndepărtat, spre soare-răsare, un împletitor de nuiele. Trudea cu tragere de inimă la meşteşugul său şi izbutind să să facă lucruri pe cât de frumoase, pe atât de trainice, dobândise faimă şi trăia mulţumit alături de nevasta şi de fiica sa.

Într`o zi, un paşă, trecând călare cu suita pe lângă o cişmea din drum, văzu o preafrumoasă fată umplându`şi ulciorul cu apă. Şi atât îi plăcu chipu`i ca scris, statura`i mlădie şi gingăşia mişcărilor ei, încât, cum era neînsurat, se gândi să şi`o ia de soţie. Puse oameni de aflară unde locuieşte fiinţa râvnită şi îşi trimise acolo, degrabă, peţitoare.
– Paşa îţi face nemărginita cinste să`şi uite de rangul său în faţa frumuseţii fiicei tale şi să ţi`o ceară de soaţă, spuseră ele împletitorului de nuiele.

– Cinstea e mare, într`adevăr, răspunse acesta netulburat, iar despre paşă norodul vorbeşte numai de bine. Dar, mai înainte de a`mi da fata, vreau să ştiu: cel care vrea să`mi fie ginere cunoaşte vreo meserie ? Ar putea, oare, la nevoie, să îşi câştige, aşa ca mine, traiul prin truda mâinilor sale ?
Se mirară peţitoarele.
– Ce gânduri îţi vin în minte, omule ! El e un paşă, nu pricepi ? Un ditai dregătorul. Ce`i trebuie lui o meserie ? E un om bogat, de cuvântul lui atârnă viaţa unei mulţimi de oameni.
– Eu nu zic că nu`i aşa, întăi vorba iarăşi tatăl fetei. Numai că eu nu dau doi bani pe un bărbat ale cărui mâini nu`s bune de nici un meşteşug. Ginerele meu va trebui să ştie o meserie trudnică, cinstită.

Peţitoarele plecară, nu fără să ocărască pe încăpăţânatul părinte, şi spuseră totul paşei.
Cum acesta dorea mult să o ia de soţie pe fata pe care o peţise, se îmbrăcă în straie de om nevoiaş şi colindă pe la fel de fel de meşteşugari, cu gândul să le înveţe meseria. Până la urmă, chibzuind că cel mai uşor lucru ce se poate deprinde cel mai iute este împletitul de nuiele şi rogojini, intră în cirac la un astfel de meşter şi se apucă de lucru cu sârg. În scurt timp izbuti să devină el însuşi meşter şi atunci trimise din nou peţitoarele la împletitori de nuiele, cu rugămintea să`i dea fata drept soaţă.

Aflând cum stau lucrurile cu cel ce voia a`i fi ginere, acesta îşi dădu încuviinţarea şi nunta se făcu spre mulţumirea tuturora, deşi paşa nu putea uita, cu una cu două, jignirea adusă lui, unui dregător, de către un om de rând.

Nu trecu mult şi prin intrigi de sarai, tânărul paşă pierdu bunăvoinţa padişahului. Scos din înalta sa slujbă, bătu pe la mai multe uşi, încercând să dobândească orice slujbă, cât de neînsemnată ar fi fost, dar nimeni nu îl asculta, de teamă să nu îşi atragă prin aceasta, asupra sa, mânia padişahului. Cum odată cu slujba îşi pierduse şi întreaga avere, paşa ajunsese aproape muritor de foame. Atunci îşi aduse aminte că ştie o meserie şi se apucă să muncească alături de socrul său, lăudând acum, în sinea sa, bunul simţ şi dreapta judecată a acestuia. Astfel el îşi câştigă traiul de fiece zi pentru el şi familia lui şi vieţui mai departe, în tihnă, cu femeia pe care o iubea, bucurându`se de cinstirea celor din jur.