Multă lume n-are modele, parafrazat cu melodia lui Guess Who, cu Onoarea, că-mi place (ce, mai fac și eu excepții de la … orice-ar fi în afară de excepții).
Mă gândeam serios zilele astea ce modele avem noi în viață. Și am luat-o retroactiv, ca să mă gândesc la mine, să am de unde începe. Când eram mică, modelele mele erau părinții mei și bunicii – părinții pentru că erau woau și mai ales tata care mi se părea soldatul dreptății și așa vroiam să fiu și eu, și mama pentru că făcea de toate, și bunicii – bunicele, pentru că găteau așa bine și făceau prăjituri și mereu erau acolo cu povești și cu plapume parfumate și moi.
Tot când eram mică, mai erau supereroii care m-au însoțit, dar am povestit despre asta și aici, nu revin. O parte din idealurile mele au izvorul în ei (Sailor Moon, Harry Potter, Batman, Gandalf, Cireșarii etc.) și memoria mea nu îi va abandona prea ușor 🙂
Apoi în gimnaziu + liceu … au fost câțiva profesori, prea puțini, ce-i drept, dar care au contat. Iar la facultate … profesori nimic (scuze, asta e) și desigur oamenii pe care i-am văzut în AIESEC, dar nu vreau să vă înnebunesc cu asta acum. Însă odată ce am intrat la facultate mi-am căutat singură modele, în cărți, în antreprenori, în oameni care fac voluntariat, care produc o schimbare, sau chiar oameni simpli care reușesc să-și depășească ”condiția”, să le zicem așa, chiar dacă nimeni nu-i aplaudă. Însă eu mi i-am căutat și nu sunt neapărat ușor de găsit. De ce oare?
Întrebarea pe care mi-o tot pun, văzând noile generații, este ce modele își caută ele, de fapt? Sau ce li se ”prezintă”, că de căutat … mai greu. Mai greu și cu Batman și mai știu eu ce supereroi.
Greu să ai model niște fete cu 1-2 clase mai mari și ele să fie niște pițipoance deja ”femei” și să vrei să fii ca ele, sau ca băieții ”gelați” mai mari și care ”au chimie la fete”. Că dacă ești deștept și te duci la olimpiadă, te cam ia lumea peste picior sau dimpotrivă, nici nu se-ating de tine, că ești prea deștept. E ok ție ca deștept să nu-ți pese, dar cum rămâne cu ceilalți și role modelling-ul ?
Iar la facultate, dacă i-aș întreba acum pe colegii mei sau pe orice alți oameni ce modele au sau cine îi inspiră în viață … poate unii ar zice Donald Trump și majoritatea n-ar ști să-mi răspundă. Aici însă e mai ușor să găsești modele dacă vrei să cauți, noroc cu atâtea ONG-uri și activități pentru tineri studenți, unde pot întâlni oameni ca lumea.
Dar pentru gimnaziu și liceu? Pentru clasele primare? De la cine să se orienteze cei mici? Cine vine să-i învețe ce e un model și ce e bine și ce e de urmat? Că în profesori, scuzați-mă, n-am încredere, cei buni fiind o excepție. Și foarte puțini înțeleg, de fapt, care-i treaba. Am auzit multe vorbe legate de ”bani”. Păcat. Banii sunt ceva material și mă rog, impus de noi oamenii, însă n-am auzit nimic de fericire, de bunătate, de învățătură, de a oferi ajutor, de lucruri mai umane ..
Dar cum să prezentăm modelele astea, când mass-media ne împuie capul numai cu prostii ? Foarte rar îmi este dat să citesc în presă sau să văd la TV ceva care să vorbească despre asta. Felicitări celor care mai aduc aminte … bravo, vă străduiți să faceți ceva normal! Iar restul … cum era aia cu soacra cu trei nurori sau ce emisiune de dat cu capul de pereți era … Și ca să nu mai spun că nici noi înșine măcar nu ne străduim să fim modele pentru alții. Ce să mai pomenesc de mediocritatea adulților, care își ia modele din politică ? Și zic de mediocritate pentru că ei sunt cei mai mulți! Și de pe urma lor și copiii învață la fel, cu bani și putere și interese.
Ce pot eu să fac este să investesc acum în mine și să fiu o variantă mai bună a mea în fiecare zi, ca să reușesc să fiu un model pentru alții și poate într-o zi să se scrie despre mine că fac chestii extraordinare de mentorat pentru tinerii elevi, spre exemplu.
Dar voi ce faceți pentru societatea de la noi, pentru a-i oferi modelele de care are atât de multă nevoie?
Am fost mereu un copil tocilar, deci m-am lipit usor de oameni mai mari decat mine. De pe la 13-14 ani aveam prieteni cu macar 10 ani peste mine. Oameni realizati, cu scoala, care munceau. Aveam deci un model OK de urmat si multe fete de varsta mea mi se pareau .. scuze de cuvant … proaste. Am trecut usor peste adolescenta (fara tragediile sentimentale prin care trec multe fete), pentru ca aveam modele de oameni seriosi, cu care ma invarteam non-stop. Mi-era rusine sa nu invat ca lumea sau sa nu iau un examen, ca stiam ca-i voi dezamagi.
Hello, dojo 😀
Da, dar sunt puțini ca tine, să știi, din păcate 🙁 Și uneori nici măcar tocilarii nu se lipesc de cine trebuie, am văzut mulți care s-au lăsat păgubași din cauza anturajului, că nu-i ”cool” să fii deștept.
Nici nu am avut modele si nici nu mi-am propus sa fiu un model de comportament pentru ceilalti. Incerc sa nu ma dezamagesc pe mine insami… Oricum valorile mele morale, reperele dupa care imi ghidez eu viata, corectitudine, seriozitate, sinceritate sunt perimate. Nu se mai cauta, nu mai sunt apreciate in ziua de azi.
Surprinzator, eu mi-am gasit mai multe modele acum, la facultate, printre profesori si chiar printre colegi. Incerc sa iau de la oameni acele lucruri bune, demne de urmat. Nu as putea sa indic cu degetul o persoana si sa zic ,,uite, el e modelul meu in viata!”, insa anumite calitati ale sale – da.
Tu ai pus foarte bine problema… Copiilor, adolescentilor, lor le lipsesc modelele. E acea varsta vulnerabila, de formare continua si accelerata, cand copiii chiar au nevoie de stabilitate, au nevoie sa priveasca in jur si sa stie ca aceea e calea de urmat daca isi doresc sa faca ceva anume. Iar societatea nu le prea ofera asta.
Si pentru ca ai pus o intrebare la sfarsit, momentan m-am axat pe 21art si incercam in viitorul apropiat o focalizare pe artistii astia mai micuti. Pe copii – tocmai pentru ca ei sunt cei care au nevoie de orientare, apreciere si alternative/optiuni. Voi vedea ce iese 🙂