Bună, queridos. 😀 Ce mai faceți, totu’ bine ? 😛 Și eu mă simt grozav ( minciunăăăăă, strigă piticuții din creier, dar vă rog să-i ignorați ) :)), deși astăzi nu vreau să vă povestesc despre ceva la fel de grozav, ci despre o remarcă a mea pe care am surprins-o zilele trecute într-un împuțit de tramvai.
Urcase o femeie cu niște plase. Era o femeie slabă, trasă la față … iar când m-am uitat la mâinile ei, am fost un pic șocată ! Avea niște mâini muncite, dar muncite cum să vă spun eu … prea mult. E greu să vă descriu, dar credeți-mă, nu arătau deloc bine, parcă erau smulse din pielea sau oasele aferente. Apoi m-am uitat la plasele pe care le lăsase pe scaunul din fața mea. Ditai plasele …
A coborât înaintea mea, și am putut observa și mai bine cum i se încovoia spatele de greutatea plaselor pe care le purta și cum își chinuia, practic, mâinile. Toată feminitatea din mine s-a revoltat, în primă fază, dar apoi m-am întristat un pic. Ori tind să analizez prea mult lucrurile ( mi-a reproșat cineva asta azi, dar cu bună intenție ), ori nu știu. Nu mi se pare corect, drept, ca o femeie să muncească până i se rup mâinile, până nu mai poate, mai să cadă lată.
Bineînțeles că discuția asta se poate purta pe ț arături, dar am încercat să mă gândesc de ce s-ar chinui în așa hal ? Nu am găsit nimic. M-am întrebat unde îi e bărbatul, acest sprijin … inexistent ( hm, hm ), însă mi-a trecut prin cap că poate e singură și că n-are pe nimeni să joace rolul ăsta. Poate că nu avea pe nimeni căruia să îi ceară ajutor. Și mai trist.
Așa că … să zicem că am emis o oarecare concluzie. Femeile independente sau singure, oricât se bat în piept că sunt ele așa și pe dincolo, sau poate că nu se bat, dar își acceptă situația, își reprimă cu desăvârșire orice strigăt de ajutor către ”lumea de afară”. Da, femeile pot supraviețui singurătății și poverii fizice, să zicem, făcând legătura cu subiectul de față, dar este o supraviețuire pe muchie. E o acceptare mocnită.
Să recunoaștem, totuși … femeile au nevoie de bărbați, și bărbații de femei. În orice și indiferent cum ar fi. Extrapolând, oamenii au nevoie de ajutor, chiar dacă îl neagă câteodată, chiar dacă nu îl cer. Iar eu privesc cu multă melancolie situațiile în care ”stâlpul” lipsește. Da, o să-mi ziceți că ne-am născut singuri și că singuri plecăm bla bla. Nu-s de-acord, DAR amânăm discuția ASTA pe altă dată. 😛 Deocamdată să ne rezumăm la ce-am scris astăzi. Păreri ? Nu vă despic, promit !
Nu e vorba de asta doar… dar dacă chiar are bărbat, dar el muncește în construcții? Ea nu are de muncă. Se chinuie amândoi zi de zi. Lui nu îi poți cere să facă treburile casnice, decât în limita posibilă.
Când unul din cei doi lucrează doar el sau mai mult, cel care nu lucrează sau lucrează mai puțin trebuie să se ocupe mai mult de alte responsabilități; chit că e bărbat sau femeie. Și de regulă aceste alte responsabilități implică gospodăria. Că poate în week-end reechilibrezi balanța… da… ok… dar nu mănânci numai în week-end și de regulă în unele piețe cresc prețurile alea 2 zile.
Și așa ea poate e sprijinul unui bărbat care muncește greu; sau sprijinul unui bărbat la pat, care nu poate căra nici o plasă.
Și eu mă întorc de la cumpărături sau la piață încărcată; asta e. Dacă eu am mai mult timp, dacă n-am mașină să mă pun cu fundul în ea și cumpărăturile în portbagaj, asta e viața… car… cumpărături pentru necesitățile zilnice tot trebuie să fac. Iar chef să umblu cu puține și să mă duc de 2-3 ori la cumpărături… hai mai bine nu.
Nu toți ne naștem cu facilități; și cărăm.
Eu la mama acasă aveam sobă cu lemne la bloc, până la momentul când ne-am pus centrală. Iarna căram toți, după puteri, lemne la etajul 3 să nu murim de frig. Asta era… nu aveam boxă, doar debara în casă și până umpleam debaraua cu lemne lua jumate de zi. Cu sacul, cu 2-3 lemne, cât putea fiecare.
Oamenii la țară dau la sapă, își rup și bătătoresc mâinile la munca agricolă.
Viața are și greutăți. Dincolo de nevoi, sprijine și stâlpi, oricât ai avea un bărbat lângă tine, nici să îl pui doar pe el să care și tu să stai în vârful patului nu se poate. Că nu e slugă.
Poate era totusi casatorita, dar stalpul la ea in casa e doar de forma.Cateodata un barbat iti creaza mai multe probleme , in loc sa te ajute, trebuie sa mai ai grija de inca o persoana.Sau poate greutatile ei erau mai mult sufletesti decat fizice, o tristete adanca sau o suferita iremediabila te poate ”munci” mult mai mult decat un efort fizic.
..ete te teeeeeeee… OK. De curand am ajuns sa conduc o echipa de barbati timp de 8 ore sau mai mult, in fiecare zi. Ma facea sa ma simt minunat chestia asta, ma satisfacea mai ales ca o fac cu rezultate bune si atmosfera e misto. Acum ceva seri m-am intors acasa si cand sa aprind lumina, mi s-au ars spoturile din tavan. Dat fiind ca mi-e FRICA sa ma urc pe scara (e drept ca si tavanul casei e f sus, e la 3,5 m), a trebuit sa dau telefon dupa ajutor. Ma simteam prost de-a dreptul, mai ales ca ma dau mare si tare. Si nu pot sa mut mobilele din casa de una singura dar aici nu cer ajutor. A! Si nu pot sa ridic covoarele cand le strang, pe perioada verii. Si mi-e frica sa ies noaptea singura,….de sapat uneori in gradina nu mai zic, … nu pot urca baxurile de sticle de apa in carut la supermarket…si mai e greu cand nu merge masina si nu stiu de ce…si cand ma duc pe la concerte trebuie sa stau pe langa un barbat ca e prea mare inghesuiala si te strivesc uneori. Da, daca esti cu un barbat langa tine te simti mai puternica, te simti in siguranta nici eu nu stiu de ce. Faza e ca deseori nu e vorba ca numai din orgoliu nu recunosc ca nu o scot la cap singura, dar sa fac asa ceva, adica sa ii arat unui barbat ca am nevoie de ajutorul lui ori si de prezenta sa, mi se pare ca celalalt o poate interpreta ca sclifoseala din partea mea si mi-e rusine sa creada asa ceva despre mine. Nu am atata tupeu ca sa ma agat in modul acesta. De fapt, nici reprosuri nu fac unui barbat care simt ca nu-mi acorda acea importanta de „privilegiata”, fara limite. Ca sa faci reprosuri ai nevoie si de acceptul celuilalt… De fapt nici nu stiu cum e bine sa ma port asa ca tac din gura, fac ce pot si cum pot si nu vorbesc despre asta mai ales in fata barbatului care imi place. Efectiv, ma jenez sa recunosc asa ceva. Tot asa cum mi-e rusine acum sa constat ca din tot ce scriu reiese ca trebuie sa ma ajute un barbat cu forta ca sa accept, pentru ca eu sunt prea orgolioasa si mi-e rusine sa cer ajutorul!!!
Ar fi multe de spus, ai scris din suflet, frumos….eu iti raspund prin black eyed peas: where is the love?
S-ar putea discuta foarte mult pe tema asta. Probabil ca drama femeii a pornit din copilarie printr-o educatie de asa natura incat sa puna munca pe primul loc si sa nu se menajeze. Poate fi o blazare, o situatie sociala dificila. Cred ca e si mai dramatic atunci cand vedem un copil asupra caruia munca grea a lasat semne de nesters.
Si pe mine ma doare sufletul cand vad asa ceva. In cazul descris de tine nu e vorba de bataia-n piept cu independenta, ci de oameni care-si castiga cu greu traiul :(.
Stii, as putea sa-ti prezint o situatie opusa celei descrise de tine. Cunosc o tipa, care desi la o varsta destul de inaintata, arata (si se imbraca) ca la 25 de ani. Mereu m-am intrebat ce-o face de se mentine atat de tanara si frumoasa, si intr-o zi a venit raspunsul ei: „eu am avut o viata usoara…” Si este o femeie singura(sotul a murit acum multi ani) care a crescut si un copil…
Eh, Nice, aparențele nu sunt întotdeauna același lucru cu ce are omul în interior. Și mama mea e foarte aranjată și nici n-ai zice că e văduvă, dar numai ea știe cât suferă în sinea ei ..