Educația la sat – încotro?

-Hai să vă întreb ceva! Oare de ce peștii nu se urcă în copaci?

-Pentru că mor! 

-Pentru că nu pot respira!

-Și de ce veverițele nu înoată sub apă?

-Pentru că se îneacă!

-Pentru că mor!

-Da… fiecare e făcut pentru ceva anume, unii știu să facă mai bine un anumit lucru, alții nu. Dar asta nu înseamnă că…

-Doamna doamna, să vedeți, odată era să mă înec, că m-a împins cineva în apă…

Atunci am știut că încercarea mea de a da viață metaforei ”Dacă judeci un pește după abilitatea sa de a urca în copaci, o să creadă toată viața lui că e prost” nu a avut rost. Încercasem să le explic copiilor că nu trebuie să îi subestimeze pe alții că nu sunt la fel de buni la matematică sau română, că ”Nu vedeți că nu știe, doamna”, pentru că fiecare are ritmul său, ba chiar stilul său personal de învățare (care, uneori, nu se ”pupă” cu masele). Dar multe clase se duc în ritmul celor mai inteligenți și brici, sau nu se duc deloc, pentru că nu este răbdare. Asta e realitatea școlilor de la sat din România. O realitate pe care nu avem cum să o știm dacă nu ne întâlnim cu ea.

Am avut privilegiul, săptămâna trecută, de a întâlni niște copii grozavi de la școala de vară din Coșteiu, o comună lângă Lugoj. Programul inițiat se numește ”Educația la sat”, care își propune să faciliteze o educație de calitate, non-formală școlarilor/pre-școlarilor, înspre reducerea abandonului școlar și integrare vocațională. Cuvinte pompoase, dar ce înseamnă asta? 

Înseamnă că nu toți copiii termină școala, sau nu ajung la liceu. Înseamnă că dacă provin din familii cu părinți săraci, analfabeți, sau cu probleme, sau unde lipsește un părinte (chiar ambii), lupta pentru supraviețuire nu va pune prioritate pe educație. Acești copii vor crește pe urmele comunității din care fac parte, deseori o comunitate săracă, vulnerabilă, nefavorizată. Coșteiu e lângă Lugoj, și Ancuța, coordonatoarea programului, îmi spunea că în Lugoj șomajul e aproape zero, dar cifra asta, procentul ăsta, nu înseamnă nimic când te uiți la toți cei care nu au pe unde să o apuce, pentru că nu au suficiente abilități care să-i facă angajabili (în viitor). Ne batem cu pumnii în piept că nu avem șomeri, dar există copii dezavantajați, care rămân în urmă, și de care nimănui nu-i pasă. Poate la un vot.

Știți de ce spun că nimănui nu-i pasă? Pentru că într-o clasă cu 30 de elevi, nu ai cum să te poți concentra pe cei care învață mai încet, sau cei care au un comportament agresiv (pentru că așa învață acasă) sau au nevoi speciale. Într-o clasă de 30 de elevi ca mici maimuțici, îți pierzi răbdarea, energia, și când nu ai o pregătire necesară și sprijin din mai multe părți, ca profesor, e tare greu să faci față. Mulți copii au nevoie de timp dedicat doar lor. Atenție: nu spun că dragii de ei nu pot mai mult, ba pot chiar foarte mult! Dar nu e nimeni să le dea timpul și încrederea necesară că pot mai mult.

Eu am făcut mate și română cu doi băieți: Manu și Denis, cărora mai apoi li s-a alăturat Lorena. Niște figuri, toți trei, dar nu lipsiți de griji. Și e trist să-i vezi de mici împovărați de anumite greutăți din familie. Băieții erau buni la mate, Lorena era bună la română. Totuși, la sfârșitul clasei a III-a, încă numărau pe degete, nu știau împărțirea, citeau cu greutate. Mă bucuram, cu toate acestea, că îmi cereau să le dau continuu exerciții la mate, înmulțiri, adunări cu 3-4 termeni, doreau să fie provocați – și nu pot decât să sper că ceva ceva a rămas cu ei. Dar eu sunt 1 persoană la 3 copii.

Ce motivație să ai să vii la școală când nu știi ce te poate aștepta în viitor, când oricum vezi că nu înțelegi și nimeni nu se ocupă de tine, dar mai ales, de ce să vii la școală când poți să ajuți familia să pună o pâine pe masă? De ce să vii dacă ești batjocorit de ceilalți, bătut, dacă unii zic că ești ”țigan”, și că oricum toți țiganii fură? Educația, școala e o investiție. Nu toți și-o permit. 

Timpul meu la Coșteiu a fost limitat. Nu am știut că sunt capabilă de așa o răbdare cu copiii, dar aparent, am mai învățat ceva despre mine. Însă în cele 4 zile petrecute, deși m-am întors plină de energie, m-am întors și stoarsă de energie – dacă înțelegeți cum vine asta. Aici nu e vorba despre mine, ci despre copii și învățători, profesori, oameni pricepuți la a crește alți oameni mici.

Avem nevoie de oameni dedicați, deschiși la minte, cu răbdare, apți să se poată ocupa de acești copii. Ideal, nu 1 om la 30 de copii. 30 de copii nu sunt la fel unul cu altul, nici la personalitate, nici la inteligență, nici la stil de învățare, nici la istoric familial. Au nevoie de atenție constantă, personalizată – să se simtă speciali, auziți, ascultați, că uneori, când ai mulți frați și surori și părinți care muncesc toată ziua, nu se ocupă nimeni, nu primesc ceea ce ei au atât de multă nevoie. 

Dacă școala la oraș mai e cum e, la sat, credeți-mă, nivelul e altul. Și e ok, premiem olimpicii, încurajăm concursurile internaționale, avem niște elevi strălucitori în țară, cu performanțe extraordinare. Dar cu restul copiilor… cei pe care nu-i premiază nimeni, cei care nu apucă să facă aceste performanțe pentru că mediul nu le permite? Cu ei ce facem? 

Mai mult, cine o să-i învețe pe băieți să se poarte frumos cu fetele, să nu le lovească, să le respecte? Cine o să le învețe pe fete că dacă ele nu își dau consimțământul, nu trebuie să accepte avansurile unui băiat? Cine o să le învețe să nu rămână gravide la 15 ani și să aibă grijă de ele? Vă înșelați dacă credeți că asemenea lucruri se învață în familii de acest gen. Nu există o structură, un program, o viziune de cum să avem mai multă grijă de noi, să fim conștienți de noi, de corpul nostru, de cum suntem noi, și mai ales: cine. De ore de educație sexuală nici nu mai are rost să menționez. 

Așa că dacă vreodată vă întrebați (mai ales în lumina ultimelor evenimente regretabile) cum am ajuns în această situație în țara noastră minunată, este din cauza discrepanței nivelurilor de educație și a lipsei adresării nevoilor reale ale copiilor, care mai târziu cresc în adulți cu lacune semnificative (comportamentale, cognitive etc.). 

Noi suntem privilegiați. Uităm des asta. O întoarcere de asemenea gen la școli ca la cea din Coșteiu ne arată cât mai avem de lucrat la comunitățile din jurul nostru, de ce trebuie investiție în sistemul educațional, de ce trebuie profesorii plătiți mai mult, de ce trebuie specializări pe bune. Cercul vicios se rupe odată cu conștientizarea și luarea de acțiune. Altfel, ne rotim, în van, ca un câine mușcându-se de coada deja roasă. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.