E greu, dar necesar

Știți, zilele astea cât am bocit după bac, ( sorry, mai mă leg puțin de subiect ) m-am tot gândit la ceva. Cred că unul din cele mai grele lucruri de pe Pământ e să consolezi un om. Nu îmi spuneți că vă place să îi vedeți pe oamenii de lângă voi plângând sau doar fiind triști. Uneori știm cu toții că o să treacă sau o să fie bine. Dar e foarte greu în momentul acela și bănuiesc că nu mă contraziceți.

Nu știi niciodată de ce are nevoie o persoană în clipele ei grele. Îi poți fi alături, desigur, dar dacă preferă să fie singură ? Dacă nu are nevoie de încurajări verbale, pentru că nu dorește să audă că totul va fi bine, iar în acel moment simte că se prăbușește cerul peste ea ? Dacă îți respinge îmbrățișarea ?  E foarte greu să intuiești ce ar putea să o facă să se simtă mai bine. Pentru că, nu-i așa, ne place să îi vedem pe cei din jur fericiți. Cel puțin mie da, și aș da multe ca asta să se întâmple mai des.

Unii oameni au nevoie de alți oameni doar prin prezența lor fizică. Alții se consolează cu muzică sau plângând. Unii își cumpără o găletușă de înghețată sau o bere ( sau mai multe ) și se uită la un film. Alții petrec toată noaptea ca să uite de necazul lor. De câte ori nu ați trecut prin situația în care v-ați uitat în curtea celuilalt și momentul prost prin care trecea vi s-a părut ”banal”, și că voi, dacă ați fi fost în locul acelui om, ați fi suportat mai bine ? Recunosc că gândeam așa înainte, dar m-am schimbat foarte mult în ultimul an și cred că ar fi foarte frumos dacă toți am înțelege că fiecare om are propria lui scară Richter și că nu toți suntem la fel.

Timpul vindecă rănile, asta auzeam de când eram mică.  După părerea mea, e parțial adevărat. Nu le vindecă, dar le astupă, oprește hemoragia până când obiecte contondente cum ar fi amintirile vin și răscolesc acolo tot ce nu trebuie. Când tatăl meu a murit, credeam că nu o să mai râd vreodată. Adică nu doar credeam, mi-am și zis … ”de-acum n-o să mai râd”. Ce prostie ! Cum am ajuns la școală, colegii, în chip de consolare, m-au încurajat și au încercat să mă facă să râd. Iar atunci când ceva e amuzant, nu poți să îți înfrânezi nici măcar un zâmbet tolerant. Eram într-adevăr răvășită, dat fiind că era ceva neașteptat, și normal că nimic nu putea să îmi amelioreze situația. Eu sunt o persoană greu de consolat, pentru că prefer să fac asta singură, să îmi ling propriile răni, cum ar veni, să fiu doar eu cu gândurile mele. Dar să știți că până și după platoșa pe care eu și lumea o afișăm uneori, încurajările chiar ajută pe termen lung. Singura greșeală pe care să nu o faceți vreodată este să nu reproșați nimănui nimic. Chiar dacă aveți dreptate, omul ăla care suferă acolo în fața voastră și a greșit, știe și el, și nu are nevoie ”să-i scoateți ochii”. Asta în cazul în care nu vreți să-i înrăutățiți situația.

Mereul sprijin de la cei din jur nu e de doi bani. Așa că deși inițial am scris că e foarte greu să consolezi oamenii, pentru că nu știi cum să-i iei, și îmi mențin părerea, totuși, ceva ce poate fiecare să facă este să trimită încurajări și să ofere umărul ăla chiar dacă va rămâne nefolosit. Chiar dacă aparent, nu ar avea nevoie de consolări, să nu îi credeți. Oamenii deseori mint din orgoliu, cel mai probabil. Au nevoie ca cineva să le fie alături, indiferent în ce mod. Prin urmare, le mulțumesc tuturor celor care mi-au făcut zilele acestea mai ușoare, mamei mele pentru că deși ea e principala ”victimă” a perioadei prin care trec, n-a contenit să-mi spună că o să ne descurcăm cumva, lui Alex pentru că mi-a trimis videoclipuri haioase de pe youtube, prietenei mele dragi Iris cu care nu am mai vorbit, ( îmi pare rău ) însă mi-a ținut mereu pumnii, lui Caius pentru că încă pariază că o să intru la fără taxă, lui Bughy pentru că … a fost acolo, Andreei pentru că a fost și ea acolo, lui Jack și lui Claudiu pentru că au crezut în mine și m-au îmbărbătat, și tuturor celor care mi-au spus vorbe bune. Se pare că a contat, din moment ce m-am recuperat ( eh, n-a fost așa greu ) și am revenit pe blog, nu ? 🙂

Și când te gândești câți oameni sunt în singuri acolo în lumea largă și rămân neconsolați …

8 comentarii

  1. As dori sa se consemneze faptul ca ma abtin de la a dezvolta treaba cu scara Richter. Trebuie sa faci reprosuri si sa dai in cap (verbal) persoanei care trebuia sa faca mai mult. Pana pricepe.

  2. „show must go one”! Aşa zicea un mare clasic, rocker (şi nu numai) de felul lui. Freddy Mercury. Şi zicea asta ştiind ca-i pe moarte din cauză de sida. Nu pretenu’ lu’ a’mică a lu’ prezidentu’. Din cauza bolii … 🙁
    Io ce-aş putea a-ţi zice… Toţi trecem prin rahaturi de-ale vieţii (care, ca şi politica îi o curvă cîteodată). În 42 de ani am avut parte de muuuulte! Poate prea multe! Da’toate trec!
    Ce vroiam să-ţi zic e că, făra să-ţi cer voie, ţi-am şutit poza cu căţălu’ şi mi-am pus-o pe desktop.
    Treaba ta dacă te superi! Io ţ-am zîs…
    Banzai!

    1. Nu ma supar, stai linistit, oricum nu imi apartine. 🙂 Tin sa fac doar o corectura … este ”go on”, nu one 😛 ( scuze, nu m-am putut abtine ) Multumesc de vorbe. 🙂 Banzai !

        1. Nu-i nimic, nici eu nu pot sa ma scuz ca-i un defect profesional, dar orice greseala parca-mi sare-n ochi si trebuie sa o corectez. 😀 N-a fost cu rautate, sa stii. Banzai !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.