Duhul fructului de gingko – partea a II-a

… şi-au dat mâna şi s`au despărţit. După puţin timp, băiatul a ajuns la colibă.
Aici, a povestit tovarăşilor săi tot ce i s`a întâmplat. Au petrecut împreună două zile, iar în dimineaţa zilei a treia, Şî Ming simţea că trebuie să plece să se întâlnească cu Pai Ni. Nu trecuseră decât două zile, dar lui i se părea că trecuse un an. Plănuia să se întoarcă mai devreme şi le`a făgăduit tovarăşilor săi să vină din când în când să îi vadă.

După ce a mâncat, a plecat, şi ajungând la locul întâlnirii, s`a oprit. Fata îi spusese că va veni spre seară, iar acum era prea devreme. Şî Ming nu mai avea răbdare să aştepte şi socotind că ştie drumul, a plecat în întâmpinarea fetei. Mergea şi se gândea. Trecând muntele, s`a trezit în faţa unei păduri întunecate prin care nu se vedea nici o potecuţă. Drumul cel larg dispăruse. Atunci şi`a zis că a greşit drumul, cu toate că ţinea bine minte că tot pe acolo trecuse la venire. Nemaiţinând seama de nimic, a pornit prin pădure. Dar pădurea era aşa de deasă că a trebuit să facă multe ocolişuri. A trecut prin poieniţe cu iarba ca un covor, printre flori până la brâu. A trecut nu ştiu câţi munţi şi câte văi, dar nu a găsit casa unde locuia Pai Ni.

S`a înserat, soarele a apus şi pădurea a început să se întunece. Nu se mai vedea nimic. Atunci a început să se muster că n`a ascultat de sfatul fetei. S`a uitat în stânga şi în dreapta şi deodată a văzut o luminiţă. A pornit într`un suflet spr ea şi de ce mergea, de ce pădurea se rărea şi luminiţa se vedea tot mai aproape. Într`o clipă, băiatul a ajuns lângă ea.
A văzut atunci o colibă de piatră fără uşă, lângă care stătea un bătrân. Şî Ming l`a întrebat:
– Bătrâne, nu ştii cumva unde`i casa lui Pai Ni ?
– Eu sunt străbunicul lui Pai Ni, ce, nu mă mai cunoşti ? Ne`am mutat aici.
Şî Ming n`a crezut, dar bătrânul a spus din nou:
– Dacă nu mă crezi, vino cu mine în casă, acolo e şi Pai Ni.

Şî Ming pe jumătate credea, pe jumătate nu credea, dar s`a luat după bătrân şi a intrat în casă. Casa nu avea decât o singură încăpere şi cu cât mergeau, cu atât părea mai adâncă şi devenea mai întunecoasă, de parcă se aflau într`o peşteră. La un timp a simţit şi un miros greu şi a început să se întrebe cum de poate locui Pai Ni aici. Atunci şi`a dat seama că nu`i a bună, a vrut să se întoarcă, dar n`a apucat să facă nici un pas, că bătrânul şi`a pipăit faţa şi deodată s`a prefăcut într`un şarpe veninos care s`a încolăcit în jurul lui. Ochii şarpelui aruncau scântei verzi şi luminau totul în jur; alături de el mai erau doi şerpi negri. Şarpele cel mare a spus:
– Nici să nu`ţi treacă prin cap c`ai să mai scapi !
Şî Ming fierbea de ciudă, dar nu putea să facă nici o mişcare. Şarpele cel mare le`a spus celorlaţi şerpi:
– Fugiţi degrabă la gura peşterii, să nu care cumva să intre duhul fructului de gingko să ni`l răpească.
Aceştia au alunecat imediat spre gura peşterii.
Şî Ming habar nu avea cine e duhul fructului de gingko. Inima lui era plină de păreri de rău că n`a ascultat`o pe Pai Ni şi poate chiar în clipa aceea ea sta şi`l aştepta.

Într`adevăr, Pai Ni îl aştepta la locul stabilit. A aşteptat o vreme şi văzând că tânărul nu mai vine, îngrijorarea i s`a strecurat în inimă. S`a aplecat, a desenat un cerc pe pământ, iar cercul a început să strălucească din ce în ce mai tare. Pai Ni s`a uitat în cerc şi a văzut tot ce se întâmpla în peşteră. Şarpele cel mare începuse să`i sugă sângele lui Şî Ming, care leşinase. Pai Ni a scrâşnit din dinţi, faţa i s`a albit şi întinzând mâna spre copaci, aceştia s`au dat la o parte, dând la iveală drumul cel larg, apoi, într`o clipă a fost în faţa bunicului ei, spunându`i:
– Bunicule, dă`mi sabia fermecată !
– Dar ce e cu tine, copilă ? a întrebat`o bătrânul.
– Bunicule, nu mai întreba nimic şi dă`mi degrabă sabia ! Şarpele cel veninos vrea să`l omoare pe Şî Ming ! a spus nervoasă fata.
– Copilă dragă, nu te duce. Şarpele cel veninos mai are două ajutoare şi te vor răpune.
Fata era aşa de încordată, că îi curgeau lacrimile:
– Bunicule, orice ar fi, eu mă duc să`l scap. Auzind acestea, bătrânul a oftat şi i`a dat sabia.

Cu sabia în mână, fata a zburat ca vântul la peştera şerpilor. Era un întuneric de să`l străpungi cu cuţitul. Fata şi`a tăiat părul cu sabia şi l`a aruncat la gura peşterii. Părul s`a prefăcut într`o grămadă de vreascuri. A luat apoi două pietre pe care le`a lovit până ce s`a aprins o scânteie şi a aruncat`o peste ele. Astfel, vreascurile s`au aprins şi după ce fata a suflat de câteva ori, flăcările s`au înălţat. Prinşi de foc, cei doi şerpi negri n`au mai apucat să fugă şi s`au făcut scrum. Focul se întindea din ce în ce mai mult. Şarpele cel veninos s`a oprit din supt sânge şi a fugit spre gura peşterii, unde, dând cu ochii de fată, a început să scuipe venin. Apoi, când a mişcat din coadă odată, praf a făcut pietrele de sub el. Fata, curajoasă, s`a tras într`o parte, a sărit în spatele şarpelui şi ridicând sabia fermecată, i`a tăiat gâtul. Apoi s`a avântat în peşteră prin foc. Dar focul n`o ardea: ea era toată o apă de sudoare; doar fumul o orbea, iar lacrimile îi acopereau lumina ochilor. Ea răbda totul cu gândul să îl scape pe Şî Ming.

L`a scos din peşteră, dar el nu mai putea să o vadă. Fata îl privea şi simţea cum i se sfarmă inima în piept. Îndurerată, a spus:
– Şî Ming, cât am dorit să fiu cu tine, cât am dorit să cant împreună cu tine !
Dar orice ar fi spus, Şî Ming nu o mai auzea, oricât de tristă ar fi fost. Şî Ming nu o mai vedea.
În vremea aceasta a ajuns la peşteră şi bătrânul, care i`a spus fetei:
– Ai omorât şarpele cel veninos şi cu asta socoteşte că l`ai răzbunat pe Şî Ming. Nu mai fi tristă, Pai Ni, ai făcut tot ce ţi`a stat în putinţă.
Fata a dat din cap şi din gură a scăpat o biluţă verde, strălucitoare ca o perlă. Temător, bătrânul a strigat:
– Copilă, aceasta e rădăcina vieţii tale şi nu trebuie să o dai ! Fără ea, tu nu mai poţi fi ceea ce eşti. Vara vei fi bătută de ploi, iarna, îngropată de nămeţi ! Doar ai cunoscut gustul vântului şi ploii, vrei să le simţi din nou ? Fata nu şi`a pierdut cumpătul iar la vorbele bătrânului a răspuns cu blândeţe:
– -Eliberează`mă să îi dau lui rădăcina vieţii mele !

Zicând aceasta, faţa ei s`a înnegrit, pielea s`a întărit, cele două mâini s`au prefăcut în două crengi groase, capul i s`a transformat într`un arbore înalt şi golaş, fără ramuri unduioase, fără Frunze verzi.
Bătrânul a vârât perla în gura lui Şî Ming, care a căpătat îndată culoare la faţă şi s`a ridicat în picioare. Trezindu`se, Şî Ming nu ştia ce se întâmplase cu el. Plângând, bătrânul a arătat spre arborele despuiat:
– Copile, aceasta e Pai Ni. Noi suntem duguri ale arborelui gingko. Spre a te scăpa, ea şi`a tăiat părul şi ţi`a dat ţie rădăcina vieţii ei, iar acum nu va mai putea să`şi ia înfăţişarea de dinainte.
Nimeni nu poate să`şi închipuie durerea lui Şî Ming. Lacrimile curgeau şi golul din piept îi înecat glasul. A spus numai atât:
– Am să stau lângă ea toată viaţa, toată viaţa am să`i cant cântecele muntelui.
Şi într`adevăr, Şî Ming nu s`a mai întors la tovarăşii săi şi de lângă arborele golaş de gingko se auzeau mereu cântece, răsuna versul din fluier. Povestea spune că Şî Ming s`a prefăcut în spirit şi că după o sută de ani ramurile copacului vor înverzi şi atunci Pai Ni va fi din nou femeia frumoasă pe care a cunoscut`o Şî Ming.

0 comentarii

Dă-i un răspuns lui Ortoman Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *