Dragă Virginia,

Poetic – din camera mea, din patul meu, practic – de pe telefonul meu, din camera din capul meu, mintea mea aproape liberă, aproape doar pentru că duce cu ea moșteniri din stră și stră, bunici și bunice, constrângeri și limitări trecute, sculptate de dinainte să mă nasc, minte de bărbat, tatăl meu, minte de femeie, mama mea, scriu cele de mai jos.

Mi-ar plăcea să știi că o mână de autoare extraordinare au scris o carte dedicată ție: Dragă Virginia. Scrisori din țara mea. E publicată la o editură independentă, Black Button Books, mică, dar cu zvâc, și e condusă de niște femei și mai cu zvâc – oare ce părere ai avea despre asta, sau despre ce aleg ele să publice?

Mă rog, să nu divagăm, dragă Virginia. Ideea este că m-am regăsit în unele texte excelente din aceste scrieri, le-am simțit inspiraționale și foarte aproape de sufletul meu, mai să se atingă, ca în pictura divină a lui Michelangelo din Capela Sixtină. Mi-a plăcut diversitatea textelor și a perspectivelor, ca de obicei apreciez și admir scriituri bune. Dar trebuie să menționez neapărat că ele nu pot fi pe deplin aprofundate fără a citi întâi (sau a avea un minim de habar) originea acestui val: propria ta carte, O cameră doar a ei. Eu m-am întâlnit cu ea abia timpuriu în acest an, și o păstrez vie în minte, de aceea am și scris despre ea. Sunt sigură că o voi reciti când voi avea gândurile și mai coapte decât la 28 de ani, și poate atunci îmi va vorbi altfel. Însă mi se pare importantă legătura dintre cele două, ca o simbioză.

”… Pe mama nu o deranjează să scriu despre familia noastră – peste 100 de ani, nu o să știe nimeni cine am fost eu, mi-a zis. Crede că e nevoie să se știe cum au trăit femeile din generația ei, în orașele mici. Mă bucur să mă pot exprima liber, îmi îmbrățișez onest traumele și mă vindec puțin cu fiecare text scris. Primim de la părinți mai mult decât ADN. Fricile și limitările lor devin ale noastre, dar la fel se întâmplă și cu dorințele lor cele mai intime, iar aici începe discuția despre ce putem face noi. Pentru noi. Poate cel mai potrivit ar fi să purtăm o discuție despre drepturile omului, nu despre diferența dintre femei și bărbați. Justificarea unei discuții despre diferența dintre mama și tata reflect locul în care sunt eu acum, dare u contez prea puțin pentru omenire. Comparația ar da fiecăruia ocazia să vadă mai degrabă ce are unul diferit de celălalt, iar eu aș vrea să vorbim despre ce ar trebui să avem cu toții. Mama nu pentru că e femeie nu trebuia să facă noaptea un drum, cu trenul, ci pentru că tata ar fi trebuit să se raporteze la fel la scopul ei.” Diana Bădica

Toate acestea m-au făcut să chibzuiesc la propria scriitură. Și să fie clar, nu sunt scriitoare (încă. Poate nu o să fiu vreodată…). Sunt blogger, Virginia, știi ce e asta? 

Pe vremea ta, când vă întâlneați la șuete, poate era cineva care știa ultimele noutăți, împărtășea lucruri interesante și bine de știut, recomanda cărți sau locuri sau evenimente. Imaginează-ți un astfel de om…dar în scris, digital, valabil tuturor gratis, oricine mă poate citi… dacă vrea. Sigur, nu îmi câștig banii din scris, dar e o pasiune cultivată de mică, încurajată de o profesoară dragă în primii ani de învățătură: doamna Elena Cristescu, într-adevăr o doamnă.

Niciodată nu m-am gândit dacă scriu „ca o femeie” sau „ca un bărbat”, și apelativele de acest gen mă lasă, drept să-ți spun, rece. Nu contează. Nu mă interesează. Esența stă în valoarea celor scrise, în experiențele celor care povestesc sau imaginează, așa diferite cum sunt ele, indiferent că sunt bărbați sau femei. Nu e „cine o face mai bine”, ci „care din ele îți vorbește”. Cam atât…

Problema e percepția, cred. Uite, eu pe „blog” (am decretat că așa se numește), simt că pot să fac ce vreau, să scriu cum vreau, fără să fiu criticată printr-un filtru de sex, poate pentru că nu public (sau poate sunt judecată, dar silențios, nu mi se spune). Dar cred că femeile autoare ies încet de sub cizma patriarhatului literar, mai ales la noi, unde, cu multă umilință, recunosc că nu prea se citesc scriitoare românce așa mult, și nici eu, bată-mă vina, nu am prea făcut-o. Nu a fost conștient, nu te supăra, a fost obișnuință și ignoranță. M-am redresat în ultima perioadă. Tocmai de aceea îmi folosesc blogul ca pâlnie mică prin care strig: Atenție! Uitați cine și ce a scris! Acel cine e important când e vorba de femei, că de autori bărbați e plin. Mai vreau și femei. 

Sunt ele, autoarele, apreciate zilnic că poate nu produc suficientă valoare la nivelul bărbaților? Tot ce e posibil. Din pâlnia mea mică, nu se văd multe. Dar uite, Virginia, că să-ți vorbesc pe limba ta: I don’t give a rat’s ass about that. Niciodată nu mi-a păsat de cum cataloghează alții – cu „gusturi și diplome” lucrările altora. Probabil că există niște repere bune de urmat, niște standarde. După cum vezi, sunt departe de ele. Nu vreau să trăiesc viața fiindu-mi rușine că nu înțeleg cărți premiate sau că îmi plac la nebunie clișeele, sau, dimpotrivă, cele mai puțin cunoscute.

”Dincolo de retorica vehementă, e imposibil să cunoști pe cineva cât timp îl închizi într-un clișeu, într-un avatar, în tăcere, în stereotipii, în bucătărie, în setul de frici și traume moștenite, în întuneric, în pivniță, în necunoaștere, în afara gazonului, în camera lui. Penrru mine misoginismul și misandria sunt din aceeași familie. Sunt forme de ură camuflate de un nefiresc spirit de gintă. Discursiv și nu numai. Reducționismul și generalizările, excluderea, ignorarea prezenței tale ca persoană distinctă într-o conversație, toate vin din aceeași incapacitate de a susține un dialog în marje de respect minimal. E momentul în care bărbați și femei, nu neapărat rău intenționați, cât prea puțini expuși unei lumi mentale fără metonimii, eșuează într-un verb infestat de sexism, care miroase urât indiferent cât de sclivisită ar fi persona publică a emitentului.” Ioana Bâldea Constantinescu 

Ce știu eu, dragă Virginia? Scrisul meu e mediocru, fără împachetări, neted ca obrazul unui bebeluș, scriu ca și pentru agoră: să înțeleagă omul ceva, să rămână cu ceva, să își pună întrebări. Să îmi răscolesc și eu ideile totodată, eliberând barajului cuvintelor. Fiind însă așa liberă, îmi permit, și mă bucur că pot face asta, să fiu și clovn și filozof și învățător, feminin sau masculin, după gust. Am impresia că acum aproape 90 de ani, buturuga ta mică s-a răsturnat peste ani, în viitor, și a contribuit la asta.

Da, dragă Virginia, îți recomand publicația doamnelor de la Black Button Books, cred că ai aprecia-o așa cum trebuie. Până la urmă, e răsfrângerea vocii tale și a multor altor femei ca tine, într-un viitor în care unele din noi avem camera noastră, goală sau plină de copii, goală sau împărțită cu alți membri ai familiei, goală și singură, goală și cu bărbați sau fără, dar în care nu toate am citi cartea ta și am înțelege ce vrei să spui. Nu din pricina limitărilor literare, ci din cauza limitării educației. Poate peste alți 90 de ani, lucrurile vor sta mult mai bine. Mulțumesc pentru inspirație, Virginia, Adela Greceanu, Adina Rosetti, Ana Maria Sandu, Angela Marinescu, Cosmina Moroșan, Diana Bădica, Elena Stancu, Elena Vlădăreanu, Ioana Bâldea Constantinescu, Lavinia Braniște, Mihaela Michailov, Rucsandra Pop, Svetlana Cârstean, Teona Galgoțiu, Tatiana Țîbuleac.

Fie că vocile voastre să reverbereze asupra generației noastre și viitoare aidoma unui arc de triumf în timp.

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *