Știu că dacă ne întreabă cineva care ar fi o carte remarcabilă citită în copilărie, dar înțeleasă mai târziu în adolescență, am răspunde numaidecât ”Micul Prinț” – o lectură care e văzută cu inima, cum zice chiar el, nu cu ochii. Nu că Micul Prinț nu ar fi o carte minunată, dimpotrivă, dar nu e singura clasică ce are miez copilăresc și pentru adulți. Am citit în ultima vreme două astfel de cărți pe care doresc a vi le prezenta azi, nu înainte de a mai face o introducere.
Găsesc că există multă valoare în unele cărți scrise pentru copii, din care pot sorbi și adulții. Uneori nu trebuie să-l citești pe Dostoievski pentru a primi o perspectivă despre însemnătatea vieții, nu. Chiar lucrurile simple, care par banale, la o primă vedere, ne pot aduce această profunzime. Cărțile de astăzi vorbesc, în felul lor, despre ”timp”, și, culmea, sunt, prin mesajul lor, atemporale. Au fost scrise în anii 60-70, dar ceea ce transmit se aplică cu grație și putere și astăzi, și e de luat aminte. Am ales să le grupez deoarece ambele, repet, abordează tematica timpului, într-o notă aparent diferită, dar care converg într-o concluzie asemănătoare: timpul nostru e un dar și sunt multe lucruri frumoase pe lume ce merită descoperite, începând, în primul rând, cu cei care ne sunt alături.
Prea mult rătăcim prin a face lucrurile repede, repede, fără să ne bucurăm de timpul pe care îl alocăm acelei activității, bucuria aceea simplă, nevinovată. Ne îngropăm într-o rutină care ne face nefericiți, neștiind câte lucruri frumoase sunt de explorat și trăit în această lume. Ne pierdem curiozitatea. Ne plictisim imediat. Ne pierdem răbdarea. Dar pentru ce? 🙂 O fi grea viața, nu zic, dar poate fi și frumoasă și împlinitoare. Ce facem cu timpul din ea e tot ce contează.
Dar să nu mai tot pălăvrăgesc aici, haideți să vă povestesc despre ce e vorba.
The Phantom TollBooth, sau, cum e tradusă în românește, Vama fantomă, publicată în 1963 de Norton Juster, arhitect, prezintă povestea lui Milo, un băiat care se plictisea ENORM. Totul i se părea inutil, nu găsea distracție în nimic, și îi plăcea să ”piardă timpul”. Într-o zi, însă, primește un fel de tonomat de taxe (această ”vamă”) în care puteai să intri, și, urmând instrucțiunile, băiatul intră într-o lume fantastică a cuvintelor, a numerelor, și a tuturor lucrurilor fascinante care se întâmplă în … capul nostru. 😀 De la tărâmul Așteptărilor, la munții Ignoranței, la insula concluziilor pripite, și așa mai departe.
“One went south to the Foothills of Confusion and built Dictionopolis, the city of words; and one went north to the Mountains of Ignorance and built Digitopolis, the city of numbers.”
În engleză, toate jocurile de cuvinte sunt mult mai delicioase, vă las mai jos niște exemple, și câteva la sfârșitul articolului. Milo ajunge astfel să descopere lumi foarte interesante, pline de aventură, înhămat la misiunea de a aduce înapoi Rima și Rațiunea în Regatul Înțelepciunii. Misiune îndeplinită!
“What are you doing here? Growled the watchdog.
Just killing time, replied Milo apologetically. You see -…
KILLING TIME! Roared the dog – so furiously that his alarm went off. It’s bad enough wasting time without killing it.”
“What kind of a place is Expectations? Inquired Milo, unable to see the humour and feeling very doubtful of the little man’s sanity.
Good question, good question,” he exclaimed. “Expectations is the place you must always go to before you get to where you’re going.”
“To be sure, said Canby, you’re on the Island of Conclusions. Make yourself at home. You’re apt to be here for some time.”
“But how did we get here? Asked Milo, who was still a bit puzzled by being there at all.
You jumped, of course, explained Canby. That’s the way most everyone gets here. It’s really quite simple: every time you decide something without having a good reason, you jump to Conclusions whether you like it or not.”
Chiar dacă poate vă pare pueril la o primă vedere, lectura este efervescentă, dă o stare de bine, și vine cu multe lecții pe alocuri. Am o misiune foarte grea, de fapt, în a vă spune cum e cartea, căci e o experiență ce trebuie citită pe propria piele, vorba vine. Mie mi-a mers mult la suflet atât datorită mesajului transmis, cât și expresiilor jucăușe de pe parcurs. M-am simțit invitată să gândesc ”anapoda”, deși ”anapoda” e doar un alt normal în alte universuri paralele. 😀
“You see, he continued, beginning to feel better, once there was no time at all, and people found it very inconvenient. They never knew whether they were eating lunch or dinner, and they were always missing trains. So time was invented to help them keep track of the day and get places when they should. When they began to count all the time that was available, what with 60 seconds in a minute and 60 minutes in an hour and 24 hours in a day and 365 days in a year, it seemed as if there was much more than could ever be used. If there’s so much of it, it couldn’t be very valuable, was the general opinion, and it soon fell into disrepute. People wasted it and even gave it away. (…) ..it is our most valuable possession, more precious than diamonds.”
Ca să vă spun despre Momo, trebuie întâi să îl menționez pe Michael Ende, un scriitor neamț care m-a fermecat, în copilărie, cu cartea Poveste fără sfârșit. Momo este o poveste la fel de caldă, dar poate chiar mai simpatică, și se leagă tot de conceptul timpului. Momo e o fetiță săracă ce locuiește la marginea unui oraș, și de care oamenii din comunitate au grijă. Prezența ei e miraculoasă, deoarece are talentul neobișnuit de a-i face pe ceilalți creativi în jurul ei, de a găsi inspirație, sau de a nu se mai certa. Asta deoarece, deși nu spune multe, Momo este foarte atentă la lumea din jurul ei și știe să asculte.
”Ceea ce știa să facă micuța Momo ca nimeni altul era să asculte. Poate că unii cititori vor spune că așa ceva nu-i nimic deosebit, oricine știe să asculte.
Este însă o eroare. Numai foarte puțini oameni știu cu adevărat să asculte. Iar modul cum știa Momo să asculte era cu totul fără seamăn.
Momo știa să asculte astfel încât proștilor le treceau dintr-odată prin minte idei foarte deștepte. Nu fiindcă ea ar fi spus sau ar fi întrebat ceva care să-i sugereze celuilalt asemenea idei, nu, fetița ședea doar acolo și asculta cu toată atenția și toată simpatia, privindu-l pe celălalt cu ochii ei mari, negri, iar el simțea cum dintr-odată iau naștere în el ideile despre care nu bănuise niciodată că ar zăcea în sinea sa.”
Intriga constă în apariția unor oameni în gri, învăluiți în fum, care încearcă să facă troc cu oamenii pentru timpul lor, momindu-i cu plata la ”banca timpului” a timpului lor. Le promiteau că prin economisirea timpului, viața lor s-ar lungi considerabil, adăugând ”ore economisite” pe zi la capitalul timpului. Oamenilor le e teamă de moarte, așa că, firește, s-au speriat, și rând pe rând au început să ”taie” din activitățile lor, doar cu gândul anticipativ la un viitor în care vor avea… mai mult timp de trăit.
”Era lipsit de importanță dacă cineva își făcea datoria cu plăcere sau drag față de lucrul său – dimpotrivă, însemna că-și pierde doar timpul. Important era numai să lucreze cât mai mult în cel mai scurt timp. De aceea pretutindeni în marile fabrici și birouri erau agățate afișe pe care scria:
TIMPUL E PREȚIOS – NU PIERDEȚI TIMPUL!
Sau TIMPUL ESTE BANI – DE ACEEA ECONOMISEȘTE-L!
(…..)
Se părea că nimeni nu observă că, economisindu-și timpul, în realitate economisea cu totul altceva. Nimeni nu voia să admită că propria viață îi devenea tot mai săracă, mai uniformă și mai rece. Copiii erau însă cei care o simțeau cel mai tare, căci nimeni nu mai avea timp pentru ei. Dar timpul este însăși viața. Iar viața sălășluiește în inimă. Cu cât oamenii economiseau mai mult, cu atât aveau mai puțin.”
Încerc să nu dezvălui prea mult din poveste – trebuie să știți că în scurt timp tot orașul se transformă într-un mecanism de economisire a timpului, și Momo rămâne singură. Cu ajutor de la însuși maestrul timpului, ea luptă împotriva oamenilor gri. Totul se termină cu bine, dar morala e cea mai importantă aici. Vă reamintesc că această poveste a fost publicată în 1973, dar eu una nu am simțit nici o diferență față de zilele de azi. Ba chiar azi avem și mai multe surse de distracție și scuze să nu ne conectăm unul față de celălalt, și să nu ne mai facem timp pentru ceea ce contează.
Momo m-a făcut să mă întreb dacă îmi aloc ”averea mea”, acest timp, pentru ce contează, dacă mă bucur de timpul pe care îl petrec pentru mine și pentru ceilalți. 🙂 În orice caz, ca o confirmare la impresia de mai sus, la final, că povestea pare una atemporală, deși scrisă în urmă cu aproape 50 de ani, zice așa, aceasta fiind și încheierea articolului:
”-V-am povestit totul ca și cum s-ar fi întâmplat. Aș fi putut, de asemenea, să povestesc ca și cum totul se va întâmpla abia în viitor. Pentru mine nu-i o deosebire prea mare.”
__________________________________________________
“Our job, said the count, is to see that all words sold are proper ones, for it wouldn’t do to sell someone a word that had no meaning or didn’t exist at all.”
“I never knew words could be so confusing, Milo said to Tock as he bent down to scratch the dog’s ear.
Only when you use a lot to say a little.”
“That was all many years ago, she continued, but they never appointed a new Which, and that explains why today people use as many words as they can and think themselves very wise for doing so. For always remember that while it is wrong to use too few, it is often far worse to use too many.”
“Sometimes it’s much simpler than seeing things that are, he said. For instance, if something is there, you can only see it with your eyes open, but if it isn’t there, you can see it just as well with your eyes closed. That’s why imaginary things are often easier to see than real ones.”
“…the most important reason for going from one place to another is to see what’s in between, and they took great pleasure in doing just that. Then one day someone discovered that if you walked as fast as possible and looked at nothing but your shoes you would arrive at your destination more quickly. Soon everyone was doing it. They rushed down the avenues and hurried along the boulevards seeing nothing of the wonders and beauties of their city as they went. No one paid attention to how things looked, and as they moved faster and faster everything grew uglier and dirtier, and as everything grew uglier and dirtier they moved faster and faster, and at last a very strange thing began to happen. Because nobody cared, the city slowly began to disappear. Day by day the buildings grew fainter and fainter, and the streets faded away, until at last it was entirely invisible. There was nothing to see at all.”
“Slowly at first, and then in a rush, more people came to settle here and brought with them new ways and new sounds, some very beautiful and some less so. But everyone was so busy with the things that had to be done that they scarcely had time to listen at all. And, as you know, a sound which is not heard disappears forever and is not to be found again.
People laughed less and grumbled more, sang less and shouted more, and the sounds they made grew louder and uglier. It became difficult to hear even the birds or the breeze, and soon everyone stopped listening for them.”
