Există oameni cu care pot discuta, vorb-aia, câte-n lună și-n stele, chiar de la prima vedere. Și simt că îi plac și că suntem pe ( aproape ) aceeași lungime de undă. Măi, dar sunt cei pentru care mă chinui efectiv să-mi scot cu cleștele idei din minte, sau știu eu, chestii care ar putea să intereseze interlocutorul, în pauzele acelea penibile de tăcere, în care nu ai ce să spui ! Nu ai, pur și simplu !
Acela e momentul în care descopăr ce trist e când cineva nu are habar să poarte o discuție. Ambalajul poate el să fie frumos, oh, țucă-l mama, dar când esența este zero, când văd nimicul ca și când ar fi ceva palpabil, mă retrag cumva în carapacea mea. Mi se pare și ciudat să nu reușesc să încropesc o conversație, deși nu-s extrem de vorbăreață ( în afara cazurilor în care mă apucă logoreea ) … pe ceva de interes comun. Nu știu cum să vă explic, e o senzație stranie. Poate că e vina mea că nu încerc să descopăr omul acela mai mult, ca să-mi dau seama cum și ce să vorbesc. Dar dacă el TACE ?! Dacă nu e nimic de zis ?
Sau mai sunt cei cu care nu prea ai șanse să schimbi temele de dialog, pentru că nu ai cu ce, astfel încât să-i fie convenabil și respectivului. Ca să fiu mai clară, nu pot începe să povestesc ce carte bună tocmai am citit, unei persoane care nu citește și nu e interesată. Asta pentru că atunci când interacționez cu cineva, încerc să nu fiu plictisitoare vorbind despre lucruri care văd că nu se potrivesc omului, dimpotrivă, dacă X știe doar sport, să zicem, atunci sport să fie ! Mă refer la momentele acelea în care nu prea poți să scapi de necesitatea comunicării, deci cumva discuții necesare – sper că pricepeți ideea.
Hmmm … da, deci discuții banale, fără fond. Toți le purtăm, fac parte din acele ”small talks”, problema apare atunci când ele devin emblema capacității noastre de a comunica. Când nu ai altceva ce să spui decât bârfa despre ce-a făcut X sau Y. Eu mă adaptez relativ ușor acestor conversații, să zicem, deși, cleștele, uneori, după cum v-am spus … dar mă mai întreb eu așa: unde e profunzimea, oameni buni ?
P.S. Nu știu dacă articolul acesta a ieșit exact așa cum am vrut, s-ar putea să nu fi fost tocmai coerentă, deh, mi se mai întâmplă să mă încurc în propriile gânduri, dar sper că s-a înțeles unde bat.
Pai, poti sa nu vorbesti, dar tot comunici, transimiti informatii si idei. 🙂 E aiurea cand esti intren si merg 6-7 ore si nu reusesti sa schimbi niste vorbe cu cineva din cabina. Te inteleg.
Hmm … cum pot să nu vorbesc și totuși să comunic ? 😛
Ai dreptate, am si eu o gramada de cunoscuti, sa le zic asa, cu care ma impotmolesc la un moment dat in tacere, tocmai pentru ca nu aveam nimic de spus. Sunt oameni cu care iti vine sa discuti, iti face placere sa porti o conversatie, si sunt altii care sunt ca mormonii, de-ti vine sa te tot duci…
Hai că bine le zici 😛 Într-adevăr sunt persoane care „omoară” discuția și te pun în situația de a nu mai putea să vorbești nimic. Nu ai cu cine. De astfel de persoane mă îndepărtez foarte repede pentru că, evident, relația de amiciție/prietenie nu are nici un viitor, nimeni nu are nimic de câștigat. În schimb, îmi place să mă înconjor de oameni care vin cu idei noi, constructive, oameni cu care poți vorbi ore în șir, pierzând noțiunea timpului. Nu sunt pentru ”small talks”…mă plictisesc teribil, mă sufocă.
Hmmm cred că totuși e inevitabil să nu porți acele ”small talks”, de la ce pantofi ți-ai cumpărat până la ce ai gătit nou … 😀
Da… urasc pauzele acelea penibile. Dar, sa stii, nu toti oamenii aceia cu care initial conversatia lancezeste, sunt ,,goi”. Poate au o perioada mai ciudata. Spun asta deoarece am descoperit candva un om minunat in spatele tacerii si pauzelor penibile. Da, a fost teribil de greu (ce ne-am face fara cleste? :)) ) Dar a meritat.
Cel mai greu e pana gasesti un teritoriu comun, despre care poti vorbi oricand. Cum spuneai si tu, nu vrei sa plictisesti omul 😀
O să mă gândesc la asta, o să încerc, merci, Colorbliss 🙂
Parol. Asa pateam si eu mai ales la intalniri, nu-mi venea nimic in cap de zis. Acum trancanesc vrute si nevrute cu oricine. Mi-e cam dor de cum eram inainte 🙁
De ce îți e dor de cum erai înainte ? 🙂
Da, cred ca am inteles unde bati. Pai da, oamenii sunt diferiti, ii intereseaza chestiuni diverse, dar eu cred ca e mai bine sa taci atunci când nu ai nimic de zis. Decât o conversatie ridicola…
Eu cred ca „simti” imediat daca ai cu cine discuta, nu trebuie sa lungesti la infinit tatonarea. Cel putin mie asa mi se intâmpla.
Concret…cu tine am ce discuta 🙂
E greu să tac, nu suport tăcerea care nu e mutual simțită, sau tăcerea aia care ”vorbește”, dar da, e și ăsta un punct cu ridicolul …
Chiar așa, Dragoș ? Mulțumesc 🙂
Tare neplacute situatiile de acest gen.Eu iubesc mult dialogurile si, daca în cadrul unui grup sunt relativ tacut, adica nu obisnuiesc sa fiu cel care preia initiativa, care propune teme sau da indicatii, într-o discutie în particular ma simt în largul meu.Interesele nu coincid cu ale majoritatii de prea multe ori, dar am curiozitati nenumarate si asta cred ca m-a ajutat în multe din momentele de genul.Spre exemplu, sportul.Nu ai sa ma vezi niciodata întreband ce-a facut steaua aseara sau alte lucruri legate de fotbal cand sunt într-un grup.În discutii molcome mi s-a întamplat sa arunc si întrebarea de fata, cunoscand interesul respectivului pentru sport, desi pe mine evident ca nu ma ajuta si nu ma interesa raspunsul.Tot în speranta ca discutia se va dezvolta într-un fel 🙂
Presupun ca oricine are o parere despre un anumit subiect, doar ca unii nu simt penibilitatea unora asemenea taceri si nu îsi expun nici macar punctul de vedere.Nu toti vad necesitatea de a hasura un gol care, stim dinainte, nu poate fi umplut.
Azi vorbeam cu jumatea cat urasc chestiile „plastics” care nu au ce scoate pe gura…in cel mai „bun” caz un stol de porumbei.
Sau imi „plac” la nebunie tipii care nu stiu decat IT… sau telefoane noi noutze…altceva nici sa ii pici cu ceara ; bine ca nici de pitzi „setate” pe manichiura si haine nu mi jena
Mi se intampla frecvent, mai ales cu colegele de serviciu, eu fiind prin excelenta o introvertita, cand constat ca o persoana nu e foarte interesata de ceea ce am eu de zis, ma inchid si mai mult in carapacea mea. A, sa nu uit, cu colegii(barbati) intotdeauna discutiile sunt placute, joviale, interesante. Nu-mi place lancezeala nici macar in conversatii.
Hmmm … să știi că zici tu ceva acolo despre conversațiile cu bărbații … 😀 Nu m-am gândit la asta până acum, dar tind să-ți dau dreptate !
Profunzimea nu e neapărat problema.
Problema e ceea ce face să ai ce discuta cu un om: cultura generală, interesul spre anumite domenii. Mulți chiar dacă ar putea fi profunzi, nu au ce vrobi decât banalități, pentru că se ocupă doar de banalități.
Înafară de cei ursuzi și tăcuți… asta e altceva.
Și eu sunt tăcută în general, dar cu apropiații vorbesc mult și despre orice. E vorba de confort.
„dar cu apropiații vorbesc mult și despre orice. E vorba de confort.” -:cool:
😎 *
( mama lui de space 😆 )
Hmmm eu la profunzime am inclus cultura asta generală, adică tot ce e opus banalului … da, cu cei ursuzi și tăcuți e altă problemă. 🙂
Și ai dreptate cu confortul !
Stii ce e cel mai naspa? Cand o persoana vorbeste fara oprire si alalalt nu zice nimic, eventual nu asculta deloc, daor zice asa cate un „mhm” din 5 in 5 minute. Si mie mi se mai intampla sa vorbesc cu cineva asa, si pur si simplu sa n-am ce sa zic, sa am creieru blocat (ca se intampla si la case mai mari, gen eu, iti dai seama…) si adevarul e ca ma simt foarte prost atunci. 😀
Ah, am trecut și eu deseori prin asta … dar depinde, poți să nu zici decât ”aha” pentru că ți-e blocat creierul sau taci pentru că pur și simplu celălalt acaparează discuția, transformând-o într-un monolog .. totuși, etica dialogului 🙂