Trăiți o viață cu demnitate? Dar o moarte demnă… cum ar arăta ea pentru voi? Cât de mult controlați demnitatea vieții voastre? Credeți că toți oamenii ar trebui să trăiască cu demnitate? Și mai credeți că toți merităm o moarte demnă?
Poate veți fi surprinși să aflați (sper că nu) că, de fapt, nu toți oamenii beneficiază de acest privilegiu al demnității – nici în viață, nici în moarte. Principalul obstacol: judecata. Al doilea obstacol: sistemele create de societate. Individul în sine, cred eu, NU este un obstacol. Responsabilitatea sa este până la un punct, însă mai departe, e și a noastră.
Deși am asistat la două piese de teatru diferite (jucate excelent), mi-am dat seama că tematica acestui articol se ivește ca o punte între acestea, cu toate că la o primă vedere asta nu este evident. Prima, vorbește despre oamenii străzii, iar a doua, vorbește despre neputința de a fi normal și lipsa de ajutor primită de la cei din jur. Dar ambele discută despre demnitate.
Deasupra capului
E ok să-i vedem la teatru (însă nu de adevăratelea, doar așa… interpretați), dar pe stradă ba. Grotească idee, ați putea zice. Totuși, sunt la fel de reali ca mine și ca tine, au avut cândva o viață ca mine și ca tine…sau poate nu au avut-o niciodată. Spectacolul ”Deasupra capului” ne-a adus un one-man show ca o mărturie adunată a tuturor celor care nu au decât un pod sau cerul ca acoperiș. Povestea expusă a purtat zeci de fețe, ale tuturor oamenilor străzii intervievați pentru scrierea acestei piese de teatru.
O realitate pe care o știm în dosul minții este recreată cu luciditate în fața ochilor. Greu de perceput, ușor de judecat. Chiar asta a fost și una din reacțiile publicului la un moment dat… la final… ”Da, dar lor le place viața asta!”. Am rămas interzisă. Omul n-a înțeles nimic și cel mai probabil nu va înțelege prea curând.
Este foarte ușor să spunem că ”ei sunt de vină, ei și-au ALES viața aceasta, ei ei ei ei ei”. Niciodată statul, niciodată noi care-i arătăm cu degetul și îi dezumanizăm. Lipsa de adăpost are multe aspecte sociale și psihologice complexe pe care nu le putem reduce la un simplu ”așa au vrut ei”. Nu știm cum e, că nu am fost niciodată acolo. Dar actorul Benone Viziteu ne-a arătat o fărâmă din această lume, cu multă candoare și umor amar. Un spectacol senzorial și auditiv, cu sunete de tomberon deschis și miros de cartofi fierți pe o plită.
Într-o lume ideală, oamenii ar avea toți acces la resurse de bază, precum un acoperiș, dar și resurse PSIHOLOGICE pentru a putea adresa momentele emoționale din viața lor (abuz, adicție etc.) care i-au adus într-un stadiu mai puțin favorabil. Sunt însă și oameni care nu au avut oricum niciodată ceva deasupra capului în afara tavanului unei camere de orfelinat. Voi credeți că după ani de traume, e suficient să îi dai unui om o pâine și un acoperiș și gata, acesta să se și schimbe peste noapte? Ne așteptăm ca acești oameni să se comporte precum tiparului TE AJUT, DECI MERIT SĂ VĂD CUM TE AJUȚI ȘI TU. Și nu e deloc așa. Ajutorul nu e cu recompensă imediată – uneori durează ani de zile. Cei de la Directia de Asistenta Sociala a Municipiului Timisoara (și altele) o știu cel mai bine. Un prim pas ar fi să înțelegem asta. Un al doilea, să judecăm mai puțin și să nu ne mai ”scârbim” atât. Un al treilea, să ajutăm dacă putem. Într-o lume ideală, lumea ar putea trăi cu un minim de demnitate disponibil pentru toți.
Furthermore, a large body of evidence suggests that people exposed to diverse social disadvantages at an early age are less likely to adapt successfully compared to people without such exposure [9, 10, 13, 17], being more susceptible to adopting maladaptive coping behaviours such as theft, trading sex for money, and selling or using drugs and alcohol [7, 9, 18, 19]. Studies show that these adverse childhood experiences tend to cluster together, and that the number of adverse experiences may be more predictive of negative adult outcomes than particular categories of events [17, 20]. The evidence suggests that some clusters are more predictive of homelessness than others [7, 12]: a cluster of childhood problems including mental health and behavioural disorders, poor school performance, a history of foster care, and disrupted family structure was most associated with adult criminal activities, adult substance use, unemployment and subsequent homelessness [12, 17, 21]. However, despite evidence of the association between homelessness and social factors, there is very little research that examines the wider social context within which homelessness occurs from the perspective of homeless people themselves. (din studiul ACESTA)
Toată liniștea din lume
Ce faci când ești mamă singură cu doi copii, ai cancer în stadiu terminal și unul din băieții tăi are autism sever? CE FACI? Moartea e o soluție. E o liniște permanentă… molipsitoare. Dar în lumea asta cu compas moral (stricat oricum), nici să mori cum vrei nu poți. Pe stat, nu te poți baza. Cine va înțelege să îți crească copilul special? Cine va fi suficient de determinat și dedicat, mai mult decât o MAMĂ?
Un subiect sensibil, jucat aprig de Katia Pascariu, în rolul unei mame care caută liniștea – pentru ea și pentru băiatul ei de 16 ani care nu vorbește, se rănește, are nevoie constantă de supraveghere. Din nou, până nu suntem acolo, nu înțelegem.
Compasul moral spune că….!!! Să spună, că doar nu compasul moral se chinuie. Nu compasul moral este cel supus la țipete, lovituri și dezamăgiri constante pentru fiecare tratament care nu merge, pentru fiecare căutătură ciudată primită. Lăsați-mă cu Dumnezeu. Nu Dumnezeu duce povara, ci omul, muritorul de rând. Mulțumesc, nu doresc zei care creează nedreptăți pe lume doar ca să dea… lecții? Greu de ”crezut”.
Soluția vine de la Clinica Dignitas, o clinică privată ce facilitează sinuciderea asistată. Citisem despre ea într-o altă carte, despre un soț cu Alzheimer care a decis să apeleze la Dignitas. Niciodată nu am înțeles de ce este greu să acceptăm că cineva a decis să își încheie viața. (în acest caz, cineva a decis pentru altcineva fără capacitate de discernământ) Când toate mijloacele au fost epuizate, ce fel de viață să îți dorești să mai trăiești plină de suferință și chin? De ce trebuie să fie așa? Singurul lucru pe care îl știu e că oamenii ar trebui să aibă dreptul să nu se chinuie.
Înțeleg, nu e ușor de digerat, lucrurile nu sunt doar albe și negre. Dar revin la demnitate. Nu merită toți oamenii un strop de liniște? Într-o lume ideală, lumea ar putea muri cu demnitate.
Spectacolele continuă la festivalul in: v z b l și în luna Noiembrie, vă invit să participați pentru experiențe artistice diferite, uneori cutremurătoare, dar atât de necesare pentru inclusivitatea comunității în care trăim.
