În ceea ce privește arta contemporană, modernă, eu sunt de obicei persoana care se întreabă ”Ce a vrut artistul să exprime?” și ”Cum aș putea să transmit asta și altor oameni ca mine, potențial vizați de circuitul artistic cultural?”. Sunt ferm convinsă că arta nu e doar pentru artiști, deși deseori pare un cerc închis. Poate că nu întotdeauna există un răspuns, sau există chiar mai multe, dar îmi face plăcere să ofer perspectiva mea. Bienala Art Encounters se apropie de final și dacă nu ați vizitat nici un spațiu expozițional până acum, vi s-ar părea o idee bună să o faceți. (aruncați un ochi aici peste program)
Bineînțeles, m-am întrebat și eu, ca mulți alții, probabil, ce e cu rinocerul din tema ”My rhino is not a myth”? Dacă vorbim despre intersecția dintre ”art, science and fictions”, sursa de inspirație este fascinantă. În 1515, un rinocer ajunge pe continent european, în Portugalia. Doar citindu-i descrierea într-o scrisoare către comunitatea din Nuremberg, artistul german Albrecht Durer îl desenează, iar pe urmă îl gravează pe lemn. Rezultatul este destul de uimitor: o reprezentare aproape corectă, aproape de realitate. Sute de ani mai târziu, Eugene Ionesco scrie o piesă de teatru despre aderarea la fascism deghizată sub formă de oameni care se transformă în rinoceri. Ionesco îi considera animale sălbatice, deloc nobile, iar la polul opus, îmi amintește și de fascinația lui Dali cu aceste animale, care are ca bază exact desenul lui Durer (o copie expusă în casa lui când era copil).
”The rhinoceros is the only animal that carries an incredible amount of cosmic knowledge within its armor ”.
Așadar, rinocerul nu e doar un mit, nu e doar un desen științific din auzite, sau o metaforă despre decăderea umană și fixarea asupra unei idei, ca un efect de turmă. Putem lăsa în urmă strigătul lui Ionesco despre abrutizarea societății prin ”rinocerizare”. Aici, ca un obiect de artă, îmbină diversele realități din trecut, materiale, cu cele imateriale, digitale, prin perspectivele artiștilor invitați pentru a expune în cadrul Bienalei. Există o identitate a societății în continuă schimbare, o identitate care nu vrea să fie doar o legendă efemeră, ci vrea să-i fie recunoscută puterea și autoritatea, amprenta în lumea înconjurătoare. Dar oare este posibil așa ceva?
Sunt unele creații care înfăptuiesc vizibil o legătură între trecut și viitor, de inspirație ancestrală sau mai recentă, formează realități pentru povești și știință. Mă uit la călăreții mamei natură, la visul lui Ununennium, la fantomaticele ecouri din tramvaiele expuse la Multiplexity. Cumva, nu ne putem dezlipi de trecut, suntem oarecum fascinați și speriați de viitor, mai ales când acesta pare că ne amenință identitatea, și uităm să trăim în prezent. Ne putem întreba ”Unde suntem noi în această miriadă, care e adevărul nostru și dacă se poate el schimba?”.
Dincolo de componenta interpretațională a lucrărilor, este și un fel de joc, un fel de vânătoare de comori: descoperă diferite moduri de a privi lumea, din locuri diferite, din spații făcute să ne dezvelească o altă realitate a orașului. Fie că este la Faber, într-un tramvai sau la ISHO, fiecare locație are proprii săi ”rinoceri”. Unele lucrări nu vor însemna nimic, iar altele vor rămâne cu voi și vor stârni legături cu alte idei sau piese de artă. Acesta este și scopul: reflectarea, comunicarea ideilor, abilitatea de percepție. E un exercițiu și de autocunoaștere, nu doar unul artistic.
Veți putea exclama ”Ah, ce interesant, nu m-am gândit vreodată la asta!” sau ”Ce cool, nu știam!” și tot veți ieși mai îmbogățiți după această Bienală. Și poate gândindu-vă mai des la rinoceri.
________________________________________________
În cele ce urmează, trei subiecte, care pare că nu au legătură între ele, dar au.
Zilele acestea, urmăresc (pentru a doua oară în viața mea), competiția de la Turul Franței. Sunt fascinată de munca acestor oameni și de spiritul de echipă de care trebuie să dea dovadă. În paralel, mă uit și la documentarul de pe Netflix, Tour de France Unchained, unde se văd mult mai multe din culise. Este o cursă de extremă anduranță și sacrificii fizice, corporale, de neimaginat, uneori, pentru noi, oamenii care stau pe scaune și canapele aproape toată ziua.
Acești oameni eram noi în majoritatea timpului, în pandemie. Artistul Adrian Ghenie a surprins asta printr-o serie de schițe, studii și picturi, aflate la Art Encounters sub egida ”The Impossible Body”. Corpuri chircite, corpuri supte de ecran, corpuri fără cap, corpuri distorsionate, deformate, lipite de orice divertisment aflat pe un bloc negru digital. Inconfortabil de privit, dar, în adâncurile sale, o fărâmă de adevăr strălucește. ”Vrem să fim entertained!”, batem cu pumnul de pe masă. Deschidem ecranele și suntem, instant.
Am fost zilele trecute la o înmormântare, unde preotul spunea că sportivii care se întrec pentru a obține recorduri noi, vor să își lase numele mai departe și dincolo de moartea lor. Se tem de moarte și fac orice, depășind limitele, doar ca să rămână cumva nemuritori.
Așadar, avem două tipuri de corpuri imposibile: cele extraordinar de reziliente, numai ”fibră”, sculptate prin suferință, care mereu vor mai mult, mult mai mult, și cele fragile, moi, deformate de obsesie pentru o fărâmă de conexiune socială și distracție, plictisite, de pe un ecran, care nu ar face nici un efort. Cum le reconciliem?
Poate printr-o trăire mai conștientă a prezentului, poate acceptând realitatea așa cum e, sau acceptând unele noi realități care nu sunt în controlul nostru. Poate învățând să trăim mai bine în corpul nostru, pentru a nu dori să evadăm în nemurire sau afundare pe canapea. Umblând, mergând, descoperind mereu cu mintea noi dimensiuni. V-am mai spus, nu am nici un răspuns. Dar fiecare este încurajat să gândească pentru sine și să-și ia propriile impresii și învățăminte. Mintea posibilă face corpul posibil de armonizare, de ancorare în ceea ce se întâmplă. Putem începe cu un dialog. Vouă ce v-a plăcut la Bienală? 🙂
