Vreau de mult timp să scriu articolul ăsta, dar nu mi-a fost prioritar în cap. Totuși, astăzi s-a întâmplat ceva care m-a făcut să redau musai ideea.
Eram în taxi, frumos, în întârziere, ca de obicei ( nu mă mai mir ) … și nu știu cum, frate, începe taximetristul să-mi povestească istoria vieții lui. Ah, ba da, știu, era o fază la Radio ZU .. cu una care nu și-a mai tras-o de două luni și simțea nevoia, că o durea gura să-i spună omului de lângă ea, așa că, fată dragă, caută …
Șiii taximetristul a început să spună că el într-un fel o înțelege pe femeia respectivă, pentru că el e bărbat și ”bărbații au nevoie de mai mult sex decât voi”, dar nu pricepe cum de ăla e ”abstinent”, că vezi Doamne, sex, sex, cum … fără sex ???
Stați, că n-am zis tot. :)) ”Incendiarul” urmează abia acum. Mi-a spus că el e în aceeași situație, că o fucu-fucu pe una care stă cu un moș. ( imaginați-vă expresia consternată a feței mele ) DAR la început era doar prieten cu femeia asta, se cunoșteau așa, amici. Vreo doi-trei ani au fost DOAR prieteni. Ei i se plângea lui că moșul o înșeală și el o consola. Amicește, desigur. Abținându-mă să îmi dau ochii peste cap, am întrebat mieros: dar DE CE mai stă cu moșul ăla ??? Nu știu de ce nu m-a dat pe spate răspunsul: ”Au un copil … știi, și au construit împreună casa aia … costă vreo 250 000 euro. Doar nu vrei să o dea afară în stradă cu tot cu copil !” Eu, nevinovată, dau 1-0: ”Păi dacă au construit împreună casa … ar trebui să aibă dreptul legal la o parte din ea …” Se deraiază puțin subiectul în acest moment. Dezinvoltul taximetrist îmi spune că e așa păcat de femeia asta care se ține așa bine, deh, fostă handbalistă … și îmi zice că într-o zi i s-a pus și ei pata. L-a sunat și l-a chemat la ea, exprimându-se exact așa. Taximetristul: ”Îți dai seama că am știut imediat ce înseamnă asta … cum să nu profit ?” Eu zâmbeam tâmp. Cică l-a așteptat la ușă cu un combinezon de-ăla cu dantelă, roșu. Sau cel puțin așa susține el. Și nu știu cum, dragii mei, ajunge taximetristul să-mi spună că a vrut să îi planteze bradul pe la spate și n-a putut, că e prea înaltă … Am întrebat dacă e mai înaltă decât el. Da. ”Fostă handbalistă, mă înțelegi …” Cum să nu ! În scurt timp, oricum, am ajuns la facultate și scăpai de specimen. Sper doar că nu se aștepta să fiu și eu o fostă handbalistă, că nu mă pretez eu la prostii de-astea. De fapt, și dacă se aștepta, ce ? Un șut în cur !
Iar acum vine partea în care reflectez și întreb. Cât să dai din tine necunoscuților ? Adică nici nu te cunoști bine cu cineva, poate n-o să-l mai vezi în veci și gata, deja îi spui povestea vieții tale ? Poate că omul respectiv chiar n-are chef să audă cum babardești tu femeile sau cum te-a lăsat ăla crăcită acum x ani, prostii etc. Când n-ai altceva de discutat, din lipsă de cultură, inteligență etc. … mai bine taci, domne.
Extind problema și la blog-uri. Cât să oferi din tine celor care te citesc ? Unii au 90% din viață scrisă pe acest ”jurnal” online. Nu prea sunt de-acord cu asta … mi se pare un procent mult prea mare. Oricine poate să-ți spună orice despre tine și nu prea mai ai cum să-l surprinzi, cumva așa. Și nu doar de asta, dar intimitatea unde o mai pui ? Unii preferă să dea detalii despre ei, informații o grămadă, ce fac, cum, unde, când etc. Alții își deschid tot sufletul, chiar dacă preferă anonimatul. E indicat, oare, să te revelezi chiar așa ?
Blogging-ul cere anumite ”sacrificii”, dacă vreți să-i spuneți așa, legate de viața personală a celui care scrie. Cel puțin așa se întâmplă în majoritatea cazurilor. Cumva, dacă blogger-ul respectiv nu mai și povestește ceva din viața lui, nu prea e interesant. Ca om, nu te atrage, vrei și tu să citești experiențe umane, să descoperi afinități, să simți că scrie un om, nu un robot etc. ( e relativă chestia, dar generalizez ) Însă nu mi se pare în regulă să dai chiar aproape tot din casă. Știți că sunt adepta echilibrului … și v-am mai spus că nici 50% din ce citiți aici nu reprezintă viața mea. Totuși, vă las suficient de multe încât să vă trezesc cumva interesul, nu-i așa ? ( sper )
Mie cea mai ”periculoasă” parte mi se pare că este cea în care îți oferi vulnerabilitatea pe tavă, tava fiind blog-ul, în acest caz. Nu-s chiar paranoică, dar nu am un motiv anume pentru care să argumentez de ce exact privesc cu ochi puțin suspicioși treaba asta. Ca și când oricine îți poate citi sufletul … părerea mea e că sufletul ar trebui să rămână cam privat. Repet, cu un blog personal nu prea poate rămâne așa decât dacă știi cum să faci asta, să nu dăruiești părți importante din tine, ci doar cele la care poate avea acces toată lumea, inofensive. Spre exemplu … ( că mi-am amintit zilele astea și am râs ca o disperată ) cum ai făcut pipi la 13 ani în fața ușii casei. 😛
Voi ce ziceți, dragilor ? Vi se pare în regulă să vă devoalați așa, în public, trăirile intense și acțiunile de zi cu zi și nemulțumirile cele mai adânci … ? Știu că dacă e blog personal, cineva poate să facă ce dorește acolo, dar poate că persoana respectivă chiar nu se gândește că dă prea mult uneori. Iar ce-i prea mult … cum zice vorba, strică.
Mda…sincer,nu trebuie să ne pese nouă ce face omul și cum o face.E treaba lui.Dacă el dorește să spună tot ce face cu lux de amănunte,de la deschisul ochilor dimineața până se culcă iar,treaba lui.
Trebuie totuși să ținem cont și de faptul că,foarte mulți oameni nu au principii,nu-și cunosc limitele sau nu au deloc.Sunt foarte mulți „vânători de atenție” ,în mintea lor consideră că expunându-și viața la maxim pot avea anumite beneficii…ei știu. În orice caz,nu ne obligă nimeni să luăm parte la ele.
În cazul prezentat de tine cu taximetristul e cu totul și cu totul altceva – aici ține de prostie.Lipsa de eduație și de cultură își spune cuvântul.Dar chiar și așa nu cred că avem dreptul să-i judecăm.
Dar nu ţi-ai pus nici un pic problema că poate nu era adevărat nici măcar 50% din ce zicea nenea taximetristu’? Din cum ai povestit tu, mie mi s-a părut că se dădea la tine, în modul neaoş, de autobază, în care putea şi el (ce vrei, după posibilităţi). Adică asemenea chestii nu le povesteşti unei persoane de sex opus decât dacă vrei s-o impresionezi. Altfel nu-mi explic.
Pe de ată parte, la treaba cu blogul, situaţia e puţin mai complicată. Pe un blog scrii constant (că doar de-aia ţi-ai făcut blog, nu) deci la un moment dat vei ajunge să ai un număr semnificativ de articole din care un psiholog mai fin poate extrapola amănunte despre tine, chiar dacă tu vrei sau nu să la laşi să se vadă. Iar cititorii fideli pot face şi ei asta într-o măsură mai mică sau mai mare. Inclusiv stilul de scris spune anumite chestii despre tine. Deci, în privinţa asta trebuie să ne asumăm noi nişte riscuri.
Exista bloggeri care vor neaparat sa se faca remarcati. Astfel, isi pun viata de zi cu zi pe blog, uneori dramatizand situatii, alteori inventand intamplari sau personaje, … totul pentru audienta si trafic. Jenant.
Cei ce vor neaparat sa se faca remarcati pun repede fiecare articol pe facebook si twitter, dupa care trec la sapm si la comntatul aiurea pe alte bloguri. Daca povestesti ce faci in viata de zi cu zi nu vad de ce ai fi remarcat. Poate daca ai o viata extrem de interesanta pentru un numar de oameni.
Trafic cauta cei ce iti recomanda un articol de-al lor in rubrica ta de comentarii (asta am spus-o in soapta, sa nu auda Strumfita cu esarfa).
Taximetristului i se potriveste vorba aceea: ”daca taceai filosof ramaneai”. Exact cum spui si tu, trebuie sa mai scrii si experietente personale ,cate ceva despre tine, pt ca la urma urmei si blogul este un instrument de cunoastere a unei alte persoane.Unii vor sa citeasca experiente in care se regasesc, isi dau sema ca nu numai lor li se intampla, sau descopera ca pot invata ceva din experienta altuia.Nu cred ca blogul e o vulnerabiliatate personala, e pur si simplu un mod de a socializa nicidecum prin care sa fii ranit sau sa iti arati slabiciunile.Si chiar daca ar fi asa, nu ii cunosti, nu te cunosc, de ce trebuie sa conteze intr-o asa de mare masura parerea unuor straini?E adevarat ca trebuie sa te faci placut, sa creezi legaturi frumoase dar nu cred ca poate exista un blog atat de pesonal care sa denote tot caracterul tau
Rar de tot dau din casa pe blog. Sxcriu mai multe despre lucrurile crae mi se pare interesante. Cand e ceva personal caut sa prezint intr0o maniera generalista, fara prea multe detalii personale. E blogul meu, pot scrie ce vreau si vreau sa scriu cat mai putin despre mine. 😀 E mai sanatos asa. Fiecare isi alege profilul blogului si face in consecinta.
Depinde foarte mult.
Depinde și de cât vrea să primească ascultătorul. Ceea ce ar fi deranjant de la un taximetrist sau de la o babă anonimă din piață, poate ai vrea să afli de la un blogger. 😆
Trăiri intense da… pentru asta am făcut blogul. Toate activitățile zilei? Doar dacă s-a întâmplat ceva interesant. La partea cu nemulțumiri, de cele mai multe ori mă feresc.
Sunt destule părți din viața mea pe care nu le menționez pe blog, pentru că așa m-au rugat anumite persoane sau pentru că așa vreau eu.
Taximetristu era un tip…interesant? 😛 Ce sa zic? Sa mai astepte un an-doi pana crestea bradu :p
Oricum, o experienta memorabila =))
Cred ca de pe blogul meu reiese clar ca prea multe detalii personale nu imi place sa dau, nu-i asa? 🙂
In primul rand povestea cu taximetristul si blogurile sunt lucruri complet diferite. Taximetristul e un om care sta singur o mare parte din zi. Ceea ce ti-a povestit tie va povesti si cand iese la o bere, cu destula pasiune incat sa auda si oamenii pe o raza de 10 metri.
In ceea ce priveste blogurile, cum poti spune prea multe despre tine sub un pseudonim? Atunci cand scrii un articol si pleci de la un fapt real, ai ocazia sa extrapolezi si sa-ti explici singur unele idei, concepte, ba chiar sa creezi un scenariu. Conteaza daca e realitate si/sau fictiune? Toti manifestam trairi intense prin blogul personal. Daca nu simtim, facem degeaba. Ma iau chiar pe mine ca exemplu: pe blogul meu am scris despre trairi intense; nu cred ca o persoana care nu ma cunoste le poate „citi”.
Concluzia e ca daca vrei sa conturezi o persoana, o faci, indiferent de volumul de informatie pe care-l ai la dispozitie. Normal, sunt subiecte mai comune, care prind la toata lumea. E normal ca pe un blog unde se impartasesc experiente sexuale sa se adune ma multa lume decat in cazul unui blog despre betonul armat.
Mi se pare că la faza cu blogurile ai surprins foarte bine esența. 😀
Nu e foarte dificil sa deduci ce se ascunde in spatele unui nick daca il vizitezi regulat. Nu trebuie sa fii un fin psiholog ca sa citesti printre randuri. M-am deschis suficient pe blog, a fost o perioada cand am simtit ca trebuie s-o fac, aveam nevoie s-o fac. Not anymore. Sunt lucruri pe care as vrea sa le scriu, dar sunt constienta ca ar fi un fiasco, pe nimeni nu intereseaza problemele mele. Oamenii vor generalitati, nu se baga in conflictele altora, se tin departe de problemele reale ale omului din spatele nick-ului. Vor povesti frumoase, optimism, veselie, vor articole cu mesaj clar, gen viata e frumoasa si fiecare clipa trebuie traita la maxim. N-are nimeni nevoie de lamentarile altuia.
Ce pot sa spun despre mine, imi place misterul, imi place sa descopar eu, sa deduc eu cum e omul, nu sa-mi spuna el verde in fata. Asta am incercat si eu cu cititorii mei, le-am spus totul despre mine, dar intr-o maniera subtila, personala. Nu pot si nici nu vreau sa le dau mura in gura totul. Mi se pare cheap.
Cel puțin din perspectiva mea, te-aș contrazice și te-am mai contrazis o dată.
De generalități e sătulă lumea și mai ales eu.
Dacă vreau generalități citesc o revistă, un site de știri sau de informații într-un domeniu.
Blogurile ar trebui să existe pentru esența aia personală, pentru poveste (reală, ficțiune sau parțial inspirată din realitate), pentru puținul suflet pus acolo. Poveștile pot fi frumoase și fără veselie, optimism.
Nu e vorba de mister… cred că pe un blog e bun misterul. Nu și în realitate unde s-ar putea să te trezești că misterul ăla te-a făcut să ai în minte o imagine a unui om care nu era deloc ășa, iar în realitate asta e rău.
Blogosfera a devenit foarte seacă în ultimul timp, impersonală, tocmai prin aceste generalități.
Mie personal mi-e dor de o vreme de acum 1 an și ceva, când cel puțin în cercul meu de bloguri era o mare familie, cu probleme, cu conflicte, cu lucruri frumoase, etc.
Poate nu toate reale, nu asta e important… dar aveau… suflet…
Diana, sunt momente cand nu ai chef sa pui pe blog decat generalitati. Pentru ca problemele personale sunt mult prea dureroase… Am avut destule articole in care, consider eu, am strecurat si acea esenta de care tot amintesti tu, in tot ce scriu eu pun suflet, pentru ca blogul e parte din mine, blogul ma reprezinta in totalitate.
Iar se incepe that shit ? 😆
Chiar mi-a plăcut partea cu taximetristul.Am citit-o la facultate într-o pauză.Cam aşa-s toţi..au câte ceva de povestit.Cred că dacă nu se făceau taximetrişti,80-90% se făceau scriitori,actori sau …poate făceau stand up comedy.Talentaţi,ce să mai..
Cre’ că e ceva legat de profesia asta de taximetrist, adică nu știu cum se face, dar taximetriștii ăștia au niște povești sexuale… de câte ori n-am pățit să aud d-astea…ba în stilul ăsta, ba vorbește cu un prieten de-al lui și spune în detaliu în ce poziție i-a dat-o gagică-sii seara de dinainte. Niște somități în materie de sex.
Bine, niciodată n-am înțeles ideea asta de a-i povesti unui necunoscut cum fuți tu cu spor și patos. Ar trebui. Sau tipele care-și povestesc viața megaultrasuper interesantă pe un blog fără însă să spună absolut nimic concret, doar tentative eșuate de metafore, pentru că ele au impresia că-s niște sensibile și delicate. Genul ăla care nu se fut, ci fac dragoste. Na, spui cât vrei, dar ai grijă ce spui.
Nu știu exact ce e cu ”Ar trebui” ăla. Cred că am vrut să scriu ceva, dup-aia am dat delete și pentru că posed burduf, ciur și alte 2 compartimente ale stomacului pe care nu mi le mai aduc aminte, am uitat să șterg chiar tot.
Azi am mers cu taxiul dupa ce n-am mai mers de cel putin un an de zile.. Nu prea merg cu taxi-ul. Din pacate, la mine a fost prea sec si tacut taximetristul! Mi-ar fi placut sa povesteasca putin.
Dar la tine a fost prea de tot! Frate, cum sa te apuci sa zici atatea si atatea?! Chiar si daca or fi inflorituri, ce motiv avea tipul sa zica asa ceva?!
Da, sunt de acord cu echilibrul 😀 E bine sa scriii cate ceva despre tine, mie-mi place sa zic destul de multe pt ca doar e blog-ul meu propriu si personal si scriu ce vreau, insa si ce-i prea mult strica 😛
Misce draga, uneori am impresia ca scriu prea mult din perspectiva aceasta, a ,,eu’lui” meu interior. Am devenit constienta de acest fapt de cand a inceput lumea sa dea semne ca citeste… Dar nu as vrea sa ,,cenzurez”, nu totul, e ca si cum m-as nega pe mine. Sper sa gasesc un echilibru, caci alteori mi se pare ca o dau in extrema cealalta, cand nu mai spun nimic despre mine.
Despre activitatile zilnice si detalii concrete din viata de zi cu zi nu stiu daca mi-as dori sa scriu. Nu le vad sensul, eventual doar atunci cand e ceva exceptional, iesit din comun, sau daca e ceva ce pur si simplu mi-a atras atentia in ziua respectiva.
E greu sa pastrezi un echilibru sanatos, insa mi se pare ca tu reusesti asta cu succes si te admir (si) din acest punct de vedere. Pare usor pentru tine, nu stiu daca si e. 🙂
In alta ordine de idei, nu imi vine sa cred ce aberatii ti-a turuit individul. Cum, dom’le, sa abordezi asemenea subiecte, tu, ca barbat, cu o tanara, straina ? Mmm.. pe de alta parte, ideea destainuirii in fata unui necunoscut e mult mai lipsita de tensiune, presiune. Adica, spui ce ai pe suflet si nu iti pasa ce crede omul ala despre tine, caci nu il cunosti, nu il vei mai vedea, poate nici nu te va judeca (si daca o face, tu nu vei stii). Poate de aici tendinta unora de a face marturisiri (prea) personale unor persoane pe care le vad pentru prima data in viata.
looool :)) anca, omul nu e spilcuit.e necizelat, se sterge la gura dupa fiecare clienta buna care ii urca in taxiu.ce sa astepti si tu?
si pana la urma toata lumea e fericita?mosul e fericit, el si ea sunt fericiti.daca privesti lucrurile asa, plm..e clar ca ceea ce fac ei e o prostitutie morala?dar cui ii pasa?
gandeste-te sa nu faci tu prostitutie morala..esti tanara, poti avea inca principii.nu trebuie sa ii bagi pe toti in seama.pana la urma la dracu cu ratatii astia!
Citing asta imi inchipuiam cum povestesti totul…asa pe viu…si imi venea sa spun „Da mai taci fata, sa zic/gandesc si eu ceva” :)))) Interesant taximetrist, am cunoscut si eu taximetristi vorbareti, gata sa-si dea sufletul pe fata, dar trebuie sa recunosc ca niciunul nu a avut o poveste asa fascinanta ca cea a taximetristului „tau” :))) Interesanta experienta, numa’ buna de blog 😀
„Cât să dai din tine necunoscuților ? Adică nici nu te cunoști bine cu cineva, poate n-o să-l mai vezi în veci și gata, deja îi spui povestea vieții tale ?”
Aici o sa „pedalez” pe aceeasi „nuanta” cu cea din ultimul paragraf din comentariul lui colorbliss.
Daca simt ca nu-mai-pot-si-nu-mai-pot, si ca urmeaza sa „explodez” daca nu deschid gura pt a mai comunica si altcuiva ceva despre mine – si anume ceva ce totusi nu doresc sa se stie despre mine, de regula ceva despre care imi este rusine CĂ si/sau CUM s-a intamplat – SI EU consider ca este preferabil de povestit unei persoane pe care nu o cunosc si care nu ma cunoaste si cu care este probabil sa nu ma mai intalnesc in toata viata mea (sau – daca ne mai intalnim peste cine-stie-CATA vreme – sa nu ne mai recunoastem, probabil nici macar sa ne mai amintim unul de altul), decat vreunei cunostinte, cuiva care stie exact cine si ce sunt si „de unde sa ma ia”. (Exemplul meu favorit este povestitul unui necunoscut coleg de compartiment intr-o mai lunga calatorie cu trenul.)
Este adevarat totusi – pe de alta parte – ca (imi place sa cred ca) dau dovada de putin mai mult discernamant decat „eroul” articolului, si imi aleg un interlocutor de acest gen, dar care pare MACAR VAG interesat de ceea ce am eu de spus, daca nu chiar sa manifeste – in imprejurarea data – si o oarecare empatie.