Ah, de mult voiam să mai scriu despre un ”comics movie” și iată că am ocazia, mulțumindu-le în același timp și celor de la Cinema City pentru invitație (totodată realizez că nu am scris despre Justice League, vai, cum de mi-a scăpat asta? 🙁 )! Dar, înainte să vă povestesc un pic despre Black Panther (spoiler free, doar mă știți, I am gifted like that!), să recapitulăm un pic Avengers: Civil War. La final, după ce Captain și românașul nostru Sebastian Stan, The Winter Soldier, se luptă cu Iron Man de-ți vine să scrâșnești dinții continuu, Captain America își lasă scutul în urmă și pleacă cu Sebi.
Știți din ce este făcut scutul lui, nu? Din vibranium. Și, dacă ați văzut trailer-ul pentru Avengers: Infinity War, îl veți auzi pe Black Panther spunând către wakandezi, în timp ce îl arată pe Captain America ieșind din umbră: ”… and get this man a shield!”. De ce este asta important? Pentru că Wakanda este teritoriul acestui vibranium, elementul care este sursa bogăției și prosperității regatului unde Black Panther, sau T’Challa, devine rege după moartea tatălui său. Cumva, filmul e doar o altă bilă de legătură ce umple un gol de poveste despre unul din personajele care vor avea un rol important în Infinity War.
Bine, bine, dar de ce trebuia să-i facă un film, totuși? Voiau să scoată mai mulți bani, deh, corporațiile astea. Poate, doar că, aidoma celorlalte filme, Black Panther originează din benzi desenate, închipuite de simpaticul Stan Lee cu mult înainte ca noi să ne fi născut, și cu mult înainte să se fi gândit lumea să portretizeze în filme și eroi de culoare, nu doar criminali sau prietenii aceia în rol secundar care doar dau dume. Încă din 1966, Wakanda era un ținut ascuns, unde știința și puterile tămăduitoare africane ale Florii Inimii îi dau putere stăpânului ținutului, și unde se leagă cu personaje din X-Men (o iubire cu mândra Storm), cu Fantastic Four și desigur, cu The Avengers. Așadar, toate motivele să vedem un film ȘI despre acest fir.
De ce spun că ecranizarea e un fel de Marvel altfel? Pentru că este clar un film americanizat, dus pe aceleași idei de supereroi, costume cool, tehnologie, acțiune de luptă, însă are un element original foarte plăcut: o vibrație africană prezentă peste tot – de la costumațiile și culorile folosite, la modul de vorbit, la muzică, la unele ritualuri spirituale. Cumva, Marvel a reușit să individualizeze un pic această producție și să-i dea o notă aparte, chiar și fără să includă glumițele de duzină cu care ne-am obișnuit. (în comparație cu restul) Numai de bine până acum!
Mi s-a părut că povestea este completă, nu sare faze, (ok, poate doar partea romantică, dar aia am înțeles-o rapid), și construiește încet un personaj puternic. Am avut timp de dramă, daddy issues, scene cu femei badass, ceva milă pentru personajul negativ, și să vedem niște chestii mișto și moderne, sau să râdem cu Martin Freeman, care e „clueless” ca întotdeauna. În afară de mici, micuțe lucruri care mi-au lăsat întrebări, totul e bine închegat progresiv, și jucat foarte bine de o selecție de actori în proporție majoritară de culoare, regizat tot de un regizor de culoare, lucru care mi se pare de altfel foarte binevenit. Ok, mulți din ei sunt americani, da, dar au legături directe sau chiar sunt originari din Uganda, Zimbabwe, Kenya, Africa de Sud, sau Guyana. Scria cineva într-un articol că este un film de foarte bun model pentru toți tinerii de culoare, cu personaje model, reprezentați altfel decât tipicul de ”negru de cartier” sau ”imigrant sărac” (și nu o zic în mod peiorativ, ci ca un fapt, vedeți numa Straight Outta Compton). Și sunt de-acord.
Interesant e că mi-au plăcut extraordinar de mult rolurile feminine din film, mai mult chiar decât the ”almighty” Black Panther. Sora lui T’Challa e brici, superdeșteaptă, și joacă rolul acela de soră care-l ia peste picior pe fratele mai mare, dar care-l și iubește foarte mult, și mama lui T’Challa, iubita (Lupita Nyong’o) și generalul gărzii sale toate sunt grozave și ies în evidență.
Ce să vă mai zic care să fie spoiler-free? Despre muzică, da, claro! Sincer tot ce vreau e să îmi pun soundtrack-ul tare în cameră și să dansez pe el. Kendrick Lamar a semnat prima jumătate din coloana sonoră, și, dacă până acum nu aveam cine știe ce părere despre muzica lui, acum am! Băiatul le are cu notele muzicale, și face o treabă grozavă cu melodiile incluse. De asemenea, și ”original score” (realizată de un suedez, Ludwig Göransson), cealaltă parte a coloanei sonore, cu influențe africane, este bine ritmată și te trimite direct cu gândul în safari, dansând prin mijlocul junglei sau undeva în jurul focului. Cireașa de pe tort e că și băiatul acesta a călătorit în Africa să se inspire din muzica specifică, și să o introducă în momente cheie din film. (uitați și voi cum arată vinilul ăsta, vreau și eeeeeu…!)
Mai ceva și închei. Cu toate că filmele de comics de obicei aduc lupta aceasta de bine versus rău în prim plan, Black Panther adaugă un topping interesant: cum ar trebui să se poziționeze statele puternice față de cele mai puțin dezvoltate? Cum ne ajutăm între noi, membri acestui singur ”trib” numit Pământ, când noi alegem să-i exploatăm pe alții, ce facem cu refugiații? Ce pot oferi niște bieți ”fermieri” restului lumii? 🙂 Cu întrebarea asta se încheie și filmul, dar să mai stați, că sunt 2 scene post-credits de văzut. Cred că nu mai e cazul să spun cât de mult îl recomand. 🙂 Voi l-ați văzut, cum v-a plăcut? 😀
Pozicile de pe www.marvel.com și www.kenyavibe.com și www.thegrio.com.
