18 ani fără tata

Azi se împlinesc 18 ani de când s-a dus tata. Durerea lipsei lui din viața mea e majoră acum. Durerea a devenit adult în trupul meu de adult. Asta înseamnă că mai bine de jumătate din viață, am trăit fără influența paternă asupra mea, și această distanță se va tot lungi în timp. 

Rana a amorțit, undeva în suflet. M-am obișnuit atât de mult cu mama, încât rareori mă mai gândesc la tata. În zilele de 25 Martie, însă, îmi voi aminti întotdeauna. Sau dacă cineva spune ceva despre ”părinții mei”, când, în mintea mea, părintele meu e mama. Uneori mai plângeam la gândul că tata nu mă va conduce niciodată la altar. Dar mă va conduce mama, iar mama e și tata.

La 18 ani, renunț la întrebările de tipul ”cum ar fi fost dacă…” și nici lacrimi nu mai am, le-am plâns pe toate. Am un mic ghem în inimă pe care îl voi avea mereu. Realizez că orice ar fi, e în afara controlului meu, și încerc să respir adânc. Nu vreau ca durerea să-mi paralizeze felul de a trăi. Are 18 ani acum, e liberă să plece în calea ei. 

Nu cred că mai pot fi foarte multe de scris. Mi-aș dori ca și copiii să nu știe niciodată cum e să crească fără unul din părinți – te poate face puternic, dar și foarte vulnerabil în același timp. Îmi port sensibilitatea cu grație, ca pe o broșă, prinsă cu un ac de siguranță. 

Azi sunt liniștită și privesc cu ochi limpezi spre cer. Dacă e pe-acolo, sper ca tata să fie mândru. 

4 comentarii

  1. Dureros,dar viata merge inainte.Sa fii puternică, sănătoasă și să o respecți mereu pe mama care a fost mereu alături de voi.Si noi am simțit o durere când am pierdut nepotelul la 5 ani,timpul a estompat durerea,dar rana e tot adâncă. D-zeu ne dă putere,dar trebuie sa i – o cerem.Numai bine!

  2. Oh, imi pare atat de rau, dar in mod complet egoist iti pot spune ca am avut nevoie sa citesc articolul tau si ca iti multumesc ca l-ai scris, desi imi pot imagina ca nu e neaparat un exercitiu usor, desi cu siguranta este pana la urma util. Pe 25 martie, acum 26 de ani, absolut incredibil mi se pare ca a trecut atat de mult timp, a murit bunicul meu, cam singurul tata pe care l-am avut. L-am iubit si il iubesc nespus si chiar azi ma gandeam cum e oare posibil sa il fi avut langa mine doar 10 ani si sa ma fi influentat atat de mult si sa ma doara asa de tare inca.
    Ai scris ca un balsam pentru ranile mele, iti multumesc!

    1. Nu pot decat sa ma bucur ca te-a ajutat ce-am scris, Cristiana, trimit imbratisari virtuale si imi pare si mie rau pentru pierderea bunicului tau >:D<

Dă-i un răspuns lui Cristiana Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *